„Ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor“

Când Şi-a început lucrarea Sa în lume, Iisus asta a spus mai întâi: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor. (Matei, IV, 17).

De atunci şi până astăzi, s-a vorbit mult despre pocăinţă, atât de mult, încât pentru mulţi dintre oameni acest cuvânt s-a golit de înţelesul său iniţial şi atât de important pentru felul în care omul străbate calea vieţii sale. Iar de la o vreme încoace, probabil de când au apărut în lumea creştină protestanţii, cuvântul a dobândit pentru anumiţi oameni chiar un sens peiorativ. A spune despre un om că s-a pocăit, în vremurile mai noi, înseamnă pentru mulţi dintre oameni a-l considera pe acel om puţin rătăcit de la calea normală, obişnuită a vieţii.

Şi totuşi… cuvântul acesta, ca tot ceea ce Iisus a spus la vremea când Îşi săvârşea lucrarea pe pământ, a rămas tot timpul până astăzi şi va rămâne până la sfârşitul veacurilor de o importanţă covârşitoare pentru fiecare om şi pentru societatea omenească în ansamblul ei, chiar dacă mulţi dintre noi nu conştientizăm acest fapt.

Sigur că nu voi încerca acum să dau o definiţie a pocăinţei, când este ştiut că s-a vorbit atât de mult şi, uneori, atât de bine despre acest subiect. Ceea ce doresc este să reactualizez în propria-mi conştiinţă, şi poate în a unora dintre cititorii mei, câteva din ideile mai importante ale acestei teme.

Şi primul lucru pe care îl voi spune sau, mai bine-zis, îl voi repeta, după ce s-a spus într-un fel sau altul de atâtea ori, este că pocăinţa este condiţia sine qua non a mântuirii. Dacă vrem cu adevărat să ne mântuim, trebuie în primul rând să ştim, să acceptăm că nu suntem încă mântuiţi. Că mergem încă pe calea cea largă a lumii, care de fapt înseamnă rătăcire, şi că e strict necesar să ne oprim din acest drum, pentru a realiza cu toată fermitatea şi pentru totdeauna o radicală schimbare de sens. Acesta ar fi momentul prim şi deosebit de important al pocăinţei, momentul în care parcă dintr-odată ni s-au deschis ochii şi vedem ceea ce până acum n-am văzut. Vedem propriu-zis Adevărul şi înţelegem fără nici o urmă de îndoială cât de lipsite de importanţă sunt valorile lumii de care acum eram atât de puternic legaţi, iar pe de altă parte înţelegem că adevăratele valori din care acum abia de vom putea pregusta sunt infinit superioare celor dintâi. Sunt bunuri şi frumuseţi despre care nici nu se poate vorbi în limbajul omenesc, pentru că „ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit“. Şi totuşi, chiar şi acestă pregustare este suficientă pentru a ne simţi ieşiţi din mrejele lumii şi liberi să pornim cu toată hotărârea pe calea cea bună a vieţii.

Această stare însă, pe care o vom trăi în primele momente ale convertirii noastre, nu poate dura prea mult. Oricum, încercările vor veni, şi ele vor fi urmate pentru cei mai mulţi dintre noi, de căderi. De aceea, cel de-al doilea lucru pe care îl voi spune este că pocăinţa este o luptă care se dă în forul cel mai intim al fiinţei noastre şi această luptă nu se va sfârşi, atâta timp cât vom fi pe acest pământ. Este de asemenea foarte important să ştim acest lucru, pentru a fi preveniţi şi a nu renunţa cu uşurinţă, la cea dintâi cădere. Eşecurile fac şi ele parte din luptă; cu ajutorul lor ne dăm seama că una dintre probele care ne-au fost puse în cale nu a fost trecută. Concluzia este firească: nu trebuie să dezarmăm, ci să ştim că de fiecare dată când am căzut, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să ne ridicăm şi să pornim încrezători mai departe, având grijă să nu repetăm greşeala care a adus după sine căderea. În felul acesta, fiecare eşec nu va fi decât o nouă şi, poate, necesară experienţă de viaţă.

Cel de-al treilea lucru, iarăşi foarte important, în legătură cu tema propusă este acela că, dacă am încerca să ducem doar cu puterile noastre omeneşti o asemenea luptă, nu avem nici o şansă. Lupta este inegală: puteri potrivnice venite din lume, din noi înşine sau din partea lumii întunericului se vor ridica asupra noastră, şi în scurt timp ne vom simţi copleşiţi. Dar Cineva a biruit toate aceste puteri o dată pentru totdeauna şi El a spus: În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea. (Ioan XVI, 33). Să ni-L luăm, deci, ca aliat pe Iisus, să ne trăim viaţa după învăţătura pe care El ne-a dat-o şi atunci, împreună cu El, şi noi vom birui.

Dar, să nu uităm, Iisus a vorbit şi de necazuri: În lume necazuri veţi avea… Să ştim însă că acestea oricum vor veni peste noi, dar dacă am pornit pe calea strâmtă, vom trece prin ele cu uşurinţă şi până la urmă ele vor fi convertite în fericiri, devenite în viziunea ieromonahului Rafail Noica treptele pe care vom parcurge urcuşul duhovnicesc.

Sigur că despre pocăinţă se mai poate spune încă mult, dar dacă ţinem cont de cele câteve idei afirmate deja şi de altele tot importante pe care le găsim în textele Sfinţilor Părinţi, vom ajunge să practicăm ceea ce unii dintre Părinţi au numit „ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor“.