Ştim ce să cerem?

La fel ca săptămâna trecută, Biserica a rânduit ca în această duminică să se citească două pericope evanghelice: una închinată Duminicii a V-a din Postul cel Mare - Marcu 10, 32-45 -, iar cealaltă dedicată Cuvioasei Maria Egipteanca, prăznuită cu o săptămână înainte de Florii.

În cele ce urmează ne vom opri asupra primului text, unul în care ni se înfăţişează urcuşul Mântuitorului, alături de ucenicii Săi, la Ierusalim. De altfel, constatăm în această a doua perioadă a Postului Mare că perspectiva eforturilor ascetice la care suntem chemaţi s-a schimbat. Remarca poate fi pertinentă dacă avem în vedere pericopele scripturistice citite în primele trei duminici, precum şi în celelalte, care urmează până la Paşti.

După ce Mântuitorul ne-a arătat că vom „vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului“ (Duminica I), am văzut importanţa credinţei prin pilda a patru celebri anonimi şi puterea lui Dumnezeu (Duminica a II-a, Vindecarea slăbănogului din Capernaum), am încheiat prima jumătate a căii spre Înviere la umbra Sfintei Cruci, lepădându-ne de sinele egoist şi urmând lui Hristos (Duminica a III-a, a Sfintei Cruci).

Coborârea noastră smerită este contrabalansată de o ascensiune, de data aceasta nu numai duhovnicească, în compania Mântuitorului Iisus Hristos şi a Sfinţilor Săi Apostoli. În Duminica a IV-a vedem cele treizeci de trepte ale unei scări, etape ce trebuie parcurse pentru a ajunge la comuniunea cu Dumnezeu, în Duminica a V-a începem suişul spre Ierusalim, în Duminica Floriilor intrăm în Cetatea păcii, ca peste încă o săptămână să ne bucurăm, la finalul urcuşului, de lumina Învierii. Este un echilibru deosebit în rânduiala Bisericii din perioada Postului Paştelui, dar nu numai, şi de le-am avea doar pe acestea în vedere, am descoperi frumuseţea cultului ortodox.

Revenind la pericopa duminicală, remarcăm curajul Mântuitorului, a Celui Care mergea de bunăvoie şi cu încredere la Patimi: „Iisus mergea înaintea lor. Şi ei erau uimiţi şi cei ce mergeau după El se temeau“ (v. 32). Iată, cei de lângă El se temeau, poate că nici nu erau încântaţi de acest drum în care credeau că le este periclitată viaţa sau integritatea fizică, de aceea „mergeau după El“. Hristos răzbeşte, ignoră teama omenească, firească, de ce să nu o recunoaştem, şi pune mai presus de orice misiunea Sa, a Mielului venit să Se jertfească pentru păcatele omenirii.

După ce le profeţeşte cele ce se vor întâmpla în viitorul foarte apropiat, Hristos Domnul este interpelat de doi dintre ucenicii Săi, Ioan şi Iacov, fiii lui Zevedeu. Ne imaginăm că cei doi au ales un cadru în care erau prezenţi şi ceilalţi zece, căci, vedem mai departe, aceştia „au început a se mânia“ auzind pretenţiile lor. Dar despre ce pretenţii este vorba? Ce a fost aşa de scandalos în cererea lor încât ceilalţi să fie deranjaţi? Nu era Ioan ucenicul cel iubit? Şi Iacov unul dintre cei mai respectaţi între cei 12? Puteau ei să ceară ceva absurd sau greşit? Sau puteau ei să fie necumpătaţi, ca unii care petrecuseră mai mult de trei ani alături de Învăţătorul lumii? Da, puteau. Pentru că erau oameni, şi încă unii slabi. Unii care se temeau pentru vieţile lor şi se îngrijeau de problemele lor, de viitorul lor. Au dovedit egoism? Aşa s-ar zice: „Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine“ (v. 35). Totuşi, ei cer un lucru mai degrabă spiritual. Nechibzuit, dar spiritual. „Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta“ (v. 37). Hristos nu îi ceartă, nu îi mustră, nu le zice nimic care să-i rănească. Le-a ascultat solicitarea ca un părinte care pleacă urechea la fiul său care îi cere, înainte de vreme, lucruri cuvenite celor mari. Mă gândesc şi sunt convins că nu s-a supărat pe ei. Până la urmă, ei făceau o mărturisire de credinţă. Deoarece ei erau convinşi că Hristos va veni întru slava Sa. Fac, însă, o paralelă cu ceea ce pretindem noi de la Dumnezeu. Mă regăsesc şi, bănuiesc, ne regăsim de multe ori în aceeaşi situaţie: voim de la Dumnezeu ceva. Dar nu orice ne oferă El, ci un ceva al nostru. Ceva pe care noi îl considerăm important, esenţial, fundamental pentru noi. Până aici ne asemănăm cu „fiii tunetului“, cum erau numiţi cei doi apostoli. Dar mai departe? Revendicările noastre, profund materialiste şi egoiste de multe ori, mai reprezintă mărturisiri de credinţă? Cerem cu iubire de semeni şi de Dumnezeu sau cu iubire de sine? De câte ori nu am plecat genunchii în faţa icoanelor solicitând lucruri concrete: o casă anume, o maşină anume, un serviciu anume, o persoană anume etc.? De ce nu-L lăsăm pe Dumnezeu să ne dea ce crede El că e bun pentru noi? Ştim noi mai bine ca El ce e potrivit să avem sau să ni se întâmple? Nu, evident. Dacă ne-am asuma eroarea în care ne aflăm, cred că am urca mai uşuraţi spre Ierusalim. Acolo unde, curând, „Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia“ (v. 33-34).