Stima de sine

Când, într-o relaţie deja disfuncţională, celălalt ajunge o oglindă infidelă, strigând de pe acoperişuri, fără să-şi reconsidere acuitatea percepţiei şi acurateţea reflectării, ce imagine ai în ochii săi, cât de frustrantă e compania ta ca persoană oferind o atare faţadă, dar mai ales, prin comparaţie, cât de promiţătoare e o altă prezenţă, oricât ar durea, singurul lucru pe care îl poţi face pentru tine şi pentru el e să-l laşi să plece. Acolo unde a găsit ceea ce consideră că-l împlineşte ca om.

A lăsa să plece e însă, indiferent de obiect, una dintre cele mai grele alegeri, dacă nu printre cele imposibile. Cu toţii găsim de ce să ne cramponăm, fiindcă, deşi forma îi e proiectată în exterior, obiectul agăţării e în esenţă un fapt psihic. O emoţie, o stare, o idee, un gând, o imagine... mobilul a ceea ce pare imobilitate, dar e regres (fiindcă în materie de dezvoltare personală nu poţi bate pasul pe loc, nu există fixaţie fără regresie), e totdeauna de natură psihică. Miza nu e niciodată numai exterioară sau numai interioară, ci o constituie, dacă evităm să fim prea tehnici în a spune lucrurilor pe nume, tocmai acel teatru al devenirii reprezentat de fâşia fragilă şi mereu în reconstrucţie a spaţiului de demarcaţie între aceste două lumi. Aşadar, nimic surprinzător în constatarea că ţinem cu dinţii de ceva: ne temem să lăsăm viaţa sufletească să-şi urmeze fluxul şi refluxul, să-şi respecte ritmurile. Ne agăţăm de obiectul exterior x în virtutea proprietăţii pe care i-am atribuit-o, aceea de a fi intim legat de conţinutul psihic y a cărui valoare e de fapt ceea ce contează pentru noi.

Cu puţină atenţie, se poate observa că nu am folosit termenul "subiect" până în acest loc. A te agăţa de celălalt e o eroare tocmai din acest punct de vedere: fiindcă înseamnă că nu-i recunoşti calitatea de subiect, adică de agent al unor alegeri responsabile.

De aceea, primul pas în a-l lăsa pe celălalt să plece e a îi reconferi demnitatea eludată: aceea dată de calitatea sa de persoană. Pe care maturitatea o înzestrează cu capacitatea de discriminare, esenţială pentru evoluţie - în toate planurile vieţii. A respecta dreptul celuilalt de a alege e prima condiţie de îndeplinit pentru a-ţi lăsa şi a-i lăsa viaţa să curgă firesc şi frumos. Însă mai e un amănunt: nu poţi onora liberul-arbitru al celuilalt fără a-i lăsa liberului-arbitru propriu un cuvânt de spus. Cu precizarea că înţelegem aici prin liber-arbitru nu doar un crâmpei de personalitate, cea mai frecventă eroare fiind confundarea acestei noţiuni cu aceea a raţiunii, nu, ci chiar sâmburele vieţii interioare, acel locus intern unde voinţă, cunoaştere, intuiţie, atenţie, interes, dorinţă, motivaţie, scop se contopesc într-un proiect mai înalt, consonant cu vocaţia, cu drumul propriu, cu concepţia despre lume şi viaţă. Ceea ce dă forţă în fidelitatea faţă de acest mai înalt proiect e stima de sine.

Piaţa de carte abundă în lucrări pe temă, Nathaniel Branden fiind o autoritate în domeniu. Pentru cititorul pretenţios, "Honoring the self" şi "How to raise your self-esteem" sunt titluri de notat. Numai, nu e suficient să citeşti o carte de psihologie ca să te şi transformi. Nu orice lectură zideşte, ci doar aceea care găseşte, dacă nu răsunet, măcar rezonanţă cu ceea ce eşti şi cu idealurile tale. Nu ajunge să citeşti despre conştienţă, independenţă, integritate, responsabilitate, autoacceptare şi alte asemenea vorbe tocite de uzajul de multe ori prost. Important e, ca în orice privinţă, ce faci, cât din timpul tău dedici scopului de a te construi păstrându-ţi stima de sine. Care nu are a face cu a-ţi compensa "complexe" (inferate de celălalt din modul în care-i interpretezi feedbackurile), ci cu respectul pentru realitate, dar şi cu încrederea în posibilitatea transformării. Stima de sine nu are a face nici cu orgoliul, ci e legată de demnitate. Demnitate inerentă fiinţei umane, care, în interiorul angajamentului creştin, poartă chipul lui Dumnezeu. Respect pentru sine înseamnă, astfel, nu infatuare, ci justă apreciere, în lumina unei scări de valori, obligatoriu de găsit de la o vârstă încolo... indiferent câte nuanţe personale ar avea.

În această perspectivă, când celălalt alege să plece, asumi conştienţa pe care o investeşte în această opţiune şi, mulţumind lui şi vieţii pentru darul întâlnirii, încerci să-ţi însuşeşti lecţia desprinderii de el, să păstrezi frumuseţea lumii create împreună şi... îi urezi drum bun. Şi Apa Vie din fântâna privirii tale, dacă ai ştiut să-i redai imaginea nedistorsionată, nepierzând din vedere nici o secundă Modelul divin, îl va însoţi în timp şi dincolo de timp. Nu e problema ta dacă celălalt nu recunoaşte în viaţa aceasta, când îi întâlneşte, ochii Beatricei... Problema ta e să-ţi păstrezi privirea limpede, mai ales când te-ar tenta să răspunzi distorsiunii cu aberaţii şi mai grave.