Străinul

În ultimii ani, prin schimbările politice şi economice apărute, semnificaţia termenului de „străin“ a devenit cu totul nouă şi pentru cei mai mulţi dintre noi surprinzătoare. Mulţi români au plecat în străinătate, depărtările s-au estompat, zburăm către destinaţii exotice, acele locuri care odinioară erau ţinta unor expediţii imaginare, cunoscute doar pe hartă şi visate după vizionarea unui film sau citirea unui roman de aventuri. Aeroportul a luat locul gării, şi cine pleca pe vremuri la oraş pentru un destin nou este nevoit acum să ia avionul şi să călătorească printre străini.

Sufletul este chemat să lupte şi să se lase cuprins de puterea duhovnicească ce vine de la Domnul

În 1942 Albert Camus scria romanul „Străinul“, drama unui mic funcţionar incapabil de a ieşi dintr-o stare de absolută indiferenţă faţă de tot ceea ce se petrecea în jurul său. Personajul lui Camus este insuportabil prin absenţa oricărei implicări, el reprezentând o existenţă greu de justificat pe orice plan raţional. Drama acestuia depăşeşte spaţiul romanului, ea devenind o întrebare permanent valabilă atunci când omul refuză să înţeleagă veritabila sa vocaţie, de fiinţă liberă care are privilegiul de a-şi asuma propriul destin. Ontologic, dragostea divină este şansa absolută a omului. Numai datorită ei, existenţa lui depăşeşte stadiul de vegetare, de pasivitate, mergând către un destin activ care-şi găseşte apogeul în viaţa veşnică. Existenţialismul lui Camus condamnă o trăire lipsită de discernământ, o existenţă subjugată satisfacerii unei comodităţi de moment, comoditate distrugătoare şi, în cazul personajului din „Străinul“, chiar fatală. Sartre considera existenţialismul ca o emancipare supremă şi absolută a omului, care, ajuns la acest apogeu, nu mai găseşte loc în viaţa şi gândurile sale pentru Dumnezeu. În romanul său, Camus atrage atenţia unde poate ajunge omul după un asemenea proces de pseudo-eliberare, când propriul ego este înălţat la nivelul de stăpân absolut şi care pretinde libertatea de a nu face nimic. Ca un drog nimicitor, acest egocentrism excesiv se eschivează în orice situaţie, vrea să fie lăsat netulburat şi nefolosit, ajungând asemănător unei plante. Meursault, personajul lui Camus, asistă fără chef şi fără vreo urmă de implicare afectivă la înmormântarea propriei mame, găsindu-l ciudat pe acel bătrân, singurul care plânge în urma carului mortuar. O săptămână mai târziu, Meursault omoară un om, faptă absurdă în contextul vieţii pe care o dusese până atunci. El, care nu s-a implicat niciodată, împuşcă un om dintr-un reflex stupid, reflex ca o pedeapsa dată de propriul destin, până atunci neglijat, neîngrijit şi abandonat, care a scăpat definitiv de sub controlul raţiunii, acţionând de sine stătător. La procesul care va urma, Meursault rămâne mai departe în starea lui, neimplicat, incapabil de o reacţie, de un sens care să-i justifice existenţa. În faţa judecătorului, el este „străinul“, singurul căruia îi e indiferent tot ceea ce se întâmplă, condamnarea sa la moarte fiind singura consecinţă logică. „Străinul“ va fi la fel de singur şi în ultimele clipe de viaţă, refuzând sprijinul preotului şi, ca reflex al singurătăţii, sperând că la execuţie vor asista mulţi oameni, chiar dacă aceştia îl vor huidui. Aşa-zisa emancipare este doar un alibi pentru o existenţă eşuată, unde comoditatea este sinonimă cu distrugerea. O emancipare derizorie care-L exclude pe Dumnezeu şi orice ideal, orice concept şi orice ambiţie. Falimentul sufletesc lipsit de orice ideal reprezintă o temă de meditaţie şi pentru Eminescu: „De-i goni fie norocul/ Fie idealurile/ Te urmează în tot locul/ Vânturile, valurile“. Este evident că orice suflet traversează viaţa asemenea unei corăbii care, plecată dintr-un port, doreşte să ajungă în altul, oricâte furtuni şi valuri uriaşe întâlneşte în drum. La fel de adevărat este şi faptul că nu orice barcă, pe un râu oarecare, va pluti până la mare şi apoi către acel port îndepărtat şi dorit. Sufletul este chemat să lupte şi mai ales să se lase cuprins de puterea duhovnicească ce vine de la Domnul.

Ce contradicţie între experienţa „Străinului“ şi cuvintele Mântuitorului de la Ioan 17, 26: „Iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei“. Dragostea lui Dumnezeu subînţelege şi implică dorinţa de emancipare a omului. Prin dragostea pe care Dumnezeu i-o poartă, omul devine îndrăzneţ şi încrezător, sigur de el şi plin de discernământ. Dacă un ateu este convins că Dumnezeu nu există ca far salvator pe marea zbuciumată, de ce ţine să proclame că omul a luat locul Lui? Contradicţia este evidentă şi meditaţia inutilă. Poate cineva să ocupe locul cuiva pe care-l presupune neexistent? De ce ar face-o? Consecinţele acestui exerciţiu pueril sunt atât de dramatice încât ele depăşesc cadrul unei ficţiuni, devenind o dramă existenţială pe care cineva o poate cu greu depăşi. Destinul omului se împlineşte numai lângă Dumnezeu, ca împlinire a planului divin, dar şi ca ideal suprem, ca aspiraţie către chipul divin sădit în noi.

De ce atunci să fim „străini“ şi în sufletul nostru?

Trăim într-o lume dominată de considerente economice, unde o lege fundamentală a pieţii afirmă că un produs este cu adevărat valoros doar atunci când se găseşte într-o cantitate insuficientă. Nu mai este destul petrol, nici apa nu mai este suficientă şi sper ca aerul să fie destul. Preluăm legea pieţii când ne ferim să ne exprimăm sentimentele şi să dovedim celui apropiat cât de mult ne lipseşte şi-l iubim. În comparaţie cu toată meschinăria cotidiană, dragostea lui Dumnezeu pentru noi este fără margini, eternă, mereu prezentă. Ea este steaua care-l călăuzeşte pe corăbier în nopţile întunecoase şi soarele care străluceşte chiar şi atunci când peste valurile mării se aşază ceaţa subţire de dimineaţă. Avem privilegiul de a fi iubiţi de El! De ce atunci să fim „străini“ şi în sufletul nostru? Ajunge că suntem străini pe alte meleaguri, cu alte obiceiuri, unele greu de înţeles. Nu e bine să fim străini în suflet, să nu ne mai înţelegem inima, să cădem în indiferenţă şi superficialitate, fiindcă dintr-o asemenea străinătate nu ne vom mai întoarce niciodată şi nu se va găsi nimeni care să ne spună undeva într-un aeroport: „Bine ai venit!“. Dumnezeu ne iese de fiecare dată în întâmpinare. Doar moartea nu are niciodată un ideal.