Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Suferința, Biserica și Dumnezeu

Suferința, Biserica și Dumnezeu

Un articol de: Costion Nicolescu - 29 Apr, 2016

Tendința naturală a omului este aceea de a respinge suferinţa. Și atunci se nasc întrebări. Creştinismul ce fel de credință e? Biserica noastră ce fel de Biserică e? Una a suferinței? Pentru că există în ea, clar, o chemare spre asceză, spre reținere, spre domolirea în om a oricărei porniri care conduce spre plăcere. Să ne uităm la Fericiri. Cele mai multe dintre ele arată că eşti fericit atunci când eşti necăjit. E cum nu se poate mai paradoxal. Să plângi, să fii prigonit, să fii ocărât, să fii flămând și însetat de dreptate… ca să fii fericit? Cineva, care ar duce lucrurile într-o logică strâmbă, ar putea să spună: Uite, aceasta e Biserica, acestea sunt Fericirile pe care le propune ea.

Celor care nu înțeleg mai profund, lucrul acesta le poate apărea nefiresc și neconvenabil. Dar, de fapt, altceva propune Biserica. Observând că suferinţa este o prezență generală în lume, ea încearcă să te învețe cum să poți să o domesticești, iar apoi cum să o depășești. Și, sigur, Biserica are leacuri pentru suferință. Până la urmă, problema se pune în ce fel poate fi echilibrată acea chemare extraordinară de după Înviere a lui Hristos, „Bucurați-vă! Nu vă temeți!” (Matei 28, 9-10), cu suferinţa omniprezentă în lume, suferință care nu s-a sfârșit odată cu Învierea. Cum să împăcăm acest îndemn al Mântuitorului spre bucurie cu El Însuși, Care este în suferinţă cu fiecare om, până la sfârșitul lumii, cum spune Blaise Pascal.

Pare că suferirea pentru celălalt să conteze mai mult decât bucuria. Și, totuși, tendința naturală, firească, ontologică a omului nu este spre suferinţă, ci spre bucurie, spre opusul suferinței, care ar fi fericirea. Dar fericirea deschide şi ea o lungă discuție. Ar trebui definit cât de cât ce înseamnă a fi cu adevărat fericit şi ce înseamnă nefericirea.

Biserica propune o condiție a tămăduirii bazată pe o teologie și o învățătură a tămăduirii. De toate bolile și de toate necazurile. Pentru asta se roagă ea mereu, pentru asta avem atâtea rugăciuni. Biserica propune viața. Propune viața veșnică prin viața de aici. Niciodată Biserica nu a fost adepta unui orizont al suferinței şi al morții.

Creștinismul nu se blochează în suferinţă. Pentru el, aceasta nu este zadarnică, nici demolatoare, ci întoarsă spre bun folos. Este una dintre modalitățile de a-ți forja ființa, de a ți-o face mai aptă primirii Duhului. O cale de a-ți lucra persoana, de a te cunoaște pe tine însuți, de a te apropia de celălalt, iar în final de a te apropia de Dumnezeu. Când eşti în suferinţă, întâlnirea și convorbirea cu Dumnezeu sunt mult ușurate! Mai degrabă alergi la El. Toată lumea a simțit asta. Imediat devii mult mai deschis, mult mai disponibil pentru Dumnezeu. Altfel, dacă te simți bine, dacă ești în bucurie, ești mai puțin atent, consideri că El poate să stea pentru un timp și deoparte, că nu trebuie să fie atât de mult lângă tine ca atunci când ești într-o suferință. Când ești în suferință, aștepți un ajutor, unul care nu mai poate veni decât de la Dumnezeu. Mai e un lucru: El Însuși a suferit! A suferit enorm! Și atunci, te raportezi la El ca la Cineva care a cunoscut direct suferința. Suferințele fizice sunt numai o mică parte din suferințele lui Hristos. La scara istoriei umanității sunt milioane de oameni care au avut și au parte de suferințe fizice de un calibru asemănător celor ale lui Hristos. Suferințe, în fond, au fost nenumărate și înainte, şi după venirea lui Hristos pe pământ. Atâția și atâția oameni care au fost chinuiți într-un mod barbar, groaznic. Până în zilele noastre. Și astăzi se petrec lucruri abominabile împotriva unor comunități importante, inclusiv împotriva creștinilor, anume pentru asumarea condiției lor de creștini. Sunt drame înfiorătoare care țin de anumite timpuri și de anumite spații. Dar când se strică sufletul, e suferința enormă a lui Hristos. Suferința Lui se află la un etaj infinit superior, ea vine din compătimirea Lui cu toți oamenii din lume, de la începuturi până la sfârșitul veacurilor, este eminamente pentru ei, pentru recuperarea lor. Este suferința pentru ceea ce stricăm noi din Chipul Lui, pe care el ni l-a dat zestre la creație, pentru moștenirea pe care o avem de la El și o risipim vinovat. E o compătimire nesfârșită pentru noi. Orice suflet pierdut constituie pentru El prilej de teribilă suferință. Putem spune că această suferință a Lui înseamnă mult mai mult decât bătăile şi scuipările pe care le-a suferit. Suferinţa Lui cea mare este dată de căderile oamenilor, este prețul cel mare plătit de El pentru răscumpărarea umanității. Și pentru noi, pentru creștini, pe urma lui Hristos, este o suferinţă enormă când îl vezi pe cel de lângă tine că nu crede, că nu este în același duh. Se poate întâmpla asta cu apropiații noștri, în familia noastră.

Sunt oameni care ori sunt neglijenți față de credință, ori se raportează prost la ea, ori că sunt indiferenți, ori sunt chiar împotriva ei. Și asta produce suferinţă celor din preajma lor care cred și-i iubesc. Nu poți să intri într-o comuniune deplină cu ei. Dar nici nu poți să te distanțezi și să te lepezi, simplu, de cei ce nu cred. Tocmai ei reprezintă un teren de misiune, o provocare duhovni­cească. De ce nu eşti tu atât de credibil în trăirea ta creștină, încât fără să silești, fără să bruschezi, numai prin însăși existența ta să poți să-l aduci pe celălalt aproape de Dumnezeu? Din fericire, sunt și oameni din aceștia care, cu multă delicatețe, sunt mai degrabă și mai eficient pescari de oameni decât cei care își trâmbițează credința prin cuvinte virulente și se așteaptă la convertiri prin forță, atrăgând continuu și prea apăsat atenția celor din jur în legătură cu neîncadrarea lor în dreapta credință. Sunt oameni delicați, propovăduitori în primul rând cu însuși felul lor de a fi. Hristos i-a făcut pe Apostoli pescari de oameni, iar pe urma lor, într-o măsură mai mică sau mai mare, pe orice creștin, dar îndeosebi pe cei cu har sacerdotal. Pescarul trebuie să aibă o nadă, să aibă ceva bun cu care să atragă. Iar pe urmă, după ce prinde, să știe să valorifice ceea ce a prins. Și să tămăduiască de suferință, izbăvitor.