Suferinţa lui Dumnezeu, un argument pentru fericirea omului

„Dumnezeu nu a venit să explice suferinţa, ci să o umple cu prezenţa Lui“, spunea Claudel, subliniind în acelaşi timp faptul că răul, nefericirea şi suferinţa reprezintă părţi constitutive ale universului nostru, existente încă dinaintea apariţiei omului pe pământ. „Legea naturii“ presupune ca animalele să se devoreze unele pe altele. Tocmai de aceea, vocaţia omului a fost aceea de a birui şi a elimina această „lege naturală“, cel puţin în relaţia cu semenii, învăţând să trăiască alături de ei şi să respingă orice agresiune. Din nefericire, civilizaţiile s-au luptat între ele dintotdeauna. Cantitativ vorbind, deşi nu au încetat să existe, pericolele cauzate de natură (epidemii, foamete, incendii, cutremure etc.) au devenit mult mai puţin însemnate, în comparaţie cu cele pe care oamenii le-au inventat sau continuă să le inventeze. Aşa se face că, la întrebările cu privire la răul natural, s-au adăugat cele referitoare la tăcerea lui Dumnezeu în faţa răutăţilor dezlănţuite ale omului.

Cum să justifici, de pildă, boala şi suferinţele unui copil, se întreabă Ivan Karamazov sau Th. Rey-Mermet. Răul, sub diferitele lui faţete, se află în faţa noastră. André Glüksmann, în lucrarea sa, „A treia moarte a lui Dumnezeu“ (Paris, 2000), afirmă că prima „moarte“ a lui Dumnezeu a fost cea a lui Iisus pe cruce; a doua, cea pe care au vrut să o provoace Marx, Nietzsche sau Michelet, propunând însă substitute fără valoare: proletariatul, supraomul sau umanitatea; a treia a debutat în tranşeele de la Verdun, a continuat cu inepţiile celui de-al Doilea Război Mondial, din Cambodgia şi Ruanda etc.

Dumnezeu cel smerit

Întruparea presupune că Dumnezeu, devenit om ca noi toţi, S-a „deşertat“ de atotputernicia şi slava Sa pe toată durata misiunii Sale în lume. Dumnezeul la care creştinii se roagă în fiecare zi este unul smerit. A postit în deşert; a fost ispitit; a plâns la mormântul lui Lazăr; a spălat picioarele ucenicilor Săi. Când a fost prins, n-a încercat să Se apere, a fost arestat, torturat, silit să-şi poarte crucea şi răstignit pe muntele Golgotha. Înainte să moară, a rostit, conform Evangheliei, o frază din Psalmul 21: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ (Ps. 21, 1; Mc. 15, 34). Ne aflăm în însăşi inima paradoxului creştin şi a „nebuniei crucii“; Dumnezeu S-a identificat întru totul cu călătorul lăsat aproape mort pe drumul spre Ierihon, cu cel gol care suferă de foame şi de sete, cu cel din temniţă, cu cel bolnav şi cu străinul.

Comentând rugăciunea „Tatăl Nostru“, Marc Philonenko consemnează că „voia“ lui Dumnezeu se împlineşte încă de la începutul lumii în ceruri. Pe pământ, însă, ea se va împlini definitiv „în ziua Judecăţii de Apoi“ („Le «Notre Pčre»“, Paris, 2001). Până atunci, nu. Cât va dura istoria, Dumnezeu-Omul va suferi asemenea nouă şi împreună cu noi. Maurice Zundel, un teolog elveţian, afirma următoarele: „Miezul revelaţiei lui Dumnezeu în Iisus Hristos … nu este puterea lui Dumnezeu, ci ne-putinţa Lui“. A înţelege că Dumnezeu-Omul a venit să îndure, împreună cu noi şi asemenea nouă, atât răul moral, cât şi suferinţa fizică nu constituie pentru creştin o explicaţie, ci o îmbărbătare. „Oamenii nu-L lasă singur pe Dumnezeu în disperarea Lui... creştinii sunt alături de Dumnezeu în suferinţa Sa“, aşa cum afirma teologul protestant Dietrich Bonhoeffer din închisoare.

„...Prea mult despre rău, prea puţin despre bine“

J. Delumeau consideră, totuşi, pe bună dreptate, că în lumea de azi „vorbim prea mult despre rău şi prea puţin despre bine“. Într-adevăr, răul există, dar există şi binele, frumosul, blândeţea, devotamentul, generozitatea. Fiecare dintre noi poate constata acest lucru zilnic în jurul său. Datorită mijloacelor performante de distrugere, astăzi nu e nevoie decât de câteva minute pentru a rade de pe faţa pământului un oraş construit şi extins cu mari eforturi pe parcursul a două mii de ani. Întotdeauna, spre deosebire de rău, binele nu face zgomot. Binele e întotdeauna foarte discret, motiv pentru care nici nu-i acordăm suficient loc în reflecţia noastră asupra lumii. Un foarte înţelept proverb spune că „auzi vuietul copacului când îl dobori, dar pădurea n-o auzi cum creşte“. Pădurea care creşte fără zgomot este binele săvârşit zi de zi pe pământ.

Deşi pare să tacă, Dumnezeu ne vorbeşte în permanenţă prin tot ceea ce este frumos şi bine în lume. După o şedere la Taizé, Paul Ricoeur afirma, în „La Croix“ (28 decembrie 2000), că descoperise acolo această frumuseţe, „acea linişte împărtăşită care… reprezintă bucuria vieţii“: „Există un soi de limitare, de cantonare în zona culpabilităţii şi a răului… Dacă religia sau religiile au un sens, atunci sensul acela e să elibereze fondul de bunătate al oamenilor, să-l caute şi să-l scoată la lumină.“ De altfel, binele este prezent peste tot în lume; nu ne rămâne decât să învăţăm să-l descoperim şi să-l punem în valoare.