Suferinţa, o fereastră spre prezenţa lui Dumnezeu

Este bine cunoscut faptul că virtutea credinţei, în viziunea Sfântului Apostol Pavel, este precum legătura căsătoriei. Aşa precum căsătoria uneşte doi oameni într-o uniune reală şi personală, tot astfel, a fi creştin înseamnă a fi în Hristos - adică, a-ţi fi unit sufletul, prin credinţă, cu Hristos Cel înălţat la ceruri. A concepe credinţa ca o căsătorie între sufletul celui credincios şi Hristos subliniază natura reală şi personală a uniunii dintre ei. Credinţa nu înseamnă atât a şti amănunte despre Bunul Dumnezeu, ci înseamnă a-L cunoaşte şi a te face cunoscut de El. Credinţa nu se referă doar la simple înşiruiri de dogme, teorii sau idei, ci mai ales la relaţiile personale care ne transformă, ne îmbunează şi ne transfigurează. Ea se referă deci la o împărtăşire reală între credincios şi Hristos. Dar este o împărtăşire inegală. Îi dăm lui Hristos păcatele şi mortalitatea noastră, iar El ne dăruieşte neprihănirea şi slava Sa, ne face părtaşi la suferinţele Lui ca să ne bucurăm şi de slava Sa cerească (I Pt. 4, 12-14).

Suferinţa este parte a unui întreg mai mare. Este legătura dintre starea noastră prezentă de singurătate şi starea noastră viitoare de slavă. Teologia creştină ne permite să vedem suferinţa ca o fereastră spre prezenţa lui Dumnezeu, în care vedem prin ea şi dincolo de ea şi surprindem o licărire a slavei şi a prezenţei lui Dumnezeu Care ne aşteaptă la poarta ei. Din când în când, durerea noastră poate fi transfigurată de străfulgerări ale slavei Sale. Suferinţa nu poate fi evitată - dar nu trebuie nici temută. Creştinul suferind nu e părăsit în durere, nici nu sfârşeşte odată cu moartea. El are vie conştiinţa că nu are aici pe pământ cetate stătătoare (Evr. 13, 14) şi răspunde afirmativ invitaţiei divine de a rămâne în Hristos.

Noul Testament este străbătut de ideea că a deveni creştin înseamnă a pătrunde în experienţa poporului suferind al lui Dumnezeu, care este capabil să fie mărturisitor jertfelnic al lui Dumnezeu prin acea suferinţă şi să se apropie de El ca rezultat al suferinţei răbdate. Poate cea mai emoţionantă, mai mişcătoare şi mai răscolitoare de suflet declaraţie a acestei credinţe poate fi regăsită în Epistola I a Sfântului Apostol Petru. Creştinii sunt acei care au fost chemaţi din întuneric în lumina minunată a lui Dumnezeu (I Pt. 2, 9). Şi totuşi, lumea le respinge prezenţa şi chemarea şi îi supune la suferinţe. "Preaiubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva străin; dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă înveseliţi şi la arătarea slavei Lui" (I Pt. 4, 12-14). Suferinţa nu este un semn al îndepărtării de fiii Împărăţiei, ci o pecete distinctivă a apartenenţei la ea.

Astfel că a fi unit cu Hristos înseamnă şi a împărtăşi suferinţele Sale şi a nădăjdui să împărtăşeşti şi slava Sa. "Suferinţa din prezent va face loc slavei viitoare, la fel desigur cum Vinerea cea Mare a făcut loc Zilei Paştelui. Pentru cei aflaţi în afara credinţei creştine, care refuză să creadă în orice altceva decât ordinea prezentă a lucrurilor, suferinţa nu poate fi considerată decât un sfârşit. Nu există posibilitatea de transformare. Dar creştinul cunoaşte transfigurarea suferinţei prin înviere - şi ca urmare, trăieşte în speranţă" (Alister McGrath, Suffering, 1992, p. 95).

Săracul Lazăr cel plin de bube, de care aminteşte Sfânta Scriptură că a fost dus de îngeri în "sânul lui Avraam" (Lc. 16, 20-22), nu a ales voluntar sărăcia. Cooperarea sa voluntară cu slava divină consta în nimic mai mult decât răbdarea fără murmur cu care îşi suporta condiţia. Ca atare, putem conchide că toţi bolnavii cronici ar putea fi consideraţi şi chiar veneraţi ca persoane potenţial sfinte şi cetăţeni cereşti ori de câte ori îşi acceptă suferinţa ca dar divin. Dacă, pe de altă parte, pacienţii permit bolii să le domine sufletul, dacă se lasă zdrobiţi de boală, dacă i se opun ca oricărui rău şi îşi permit să cadă în disperare, pierd această oportunitate oferită de Dumnezeu.

Chiar dacă Sfânta Scriptură îi este familiară celui suferind, ea ar putea fi (re)citită diferit în contextul experienţei bolii. Din perspectiva propriei sale maladii, bolnavul poate înţelege diferit darul şi planul pedagogic al lui Dumnezeu. Deşi, ca şi Mântuitorul Hristos pe cruce, s-ar putea întreba: "Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?", ar putea descoperi treptat că nu se termină totul cu teribila moarte pe cruce, ci, dincolo de aparenţe, învierea se arată, în chip tainic: "Ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii" (Rom. 6, 4). Bolile, suferinţele, încercările, necazurile, marcate de durere şi angoasă, apar ca o transpunere a Pătimirilor Domnului, dar nădejdea, "mica Înviere", nu lipseşte acestei stări, aşa după cum remarcă şi Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul că cei ce s-au făcut "părtaşi asemănării morţii Lui prin pătimirile lor se vor face părtaşi şi Învierii Lui" (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în col. PSB, vol. 80, p. 87). Şi Cuviosul Paisie Aghioritul remarcă faptul că viaţa aceasta "nu este locul nostru de sălăşluire. Are bucurii, dar şi tristeţi. Loviturile încercărilor şi ale strâmtorărilor sunt indispensabile pentru curăţia sufletului nostru. Orice încercare şi mâhnire s-o răbdaţi cu bucurie! Învierea este precedată de răstignire" (Mica filocalie, p. 32). Fără nădejdea în viaţa veşnică nu putem îndura încercările acestei vieţi. Nu vom putea suporta usturătoarele dureri ale bolii sau marile ispite şi încercări ale vieţii de acum dacă nu vom avea gândul la cele cereşti.

Cei care îndură suferinţa cu serenitate, cu împăcare, neavând o atitudine revoltătoare şi de refuz al acesteia au fericita nădejde că răbdarea suferinţei, însoţită cu mulţumirea către Dumnezeu, îi conduce spre înviere, spre o nouă viaţă. Când suferim şi ne îndreptăm privirile spre Dumnezeu, suferinţa va deveni pentru noi o poartă spre cereasca Împărăţie. Faptul că Hristos Cel răstignit şi înviat tronează în acest lăcaş al slavei, stând de-a dreapta Tatălui, este pentru noi un semn al speranţei, al nădejdii înveşmântării în slavă; căci dacă am fost cu El în suferinţă, vom şi împărăţi împreună cu El în Împărăţia slavei şi a bucuriei nesfârşite.