Suficiența de sine

Un arbore crește dacă are parte de lumină, apă și un pământ bun, iar suficiența de sine crește dacă are parte de ignoranță, mândrie și un mediu toxic. Datele despre abandonul școlar, analfabetismul funcțional, gradul de îndatorare sau indexul de sărăcie al țării noastre au toate un fir roșu comun reprezentat de această sufi­ciență de sine, această aroganță perpetuă că te poți descurca foarte confortabil și fără a avea studii, un loc de muncă stabil sau o bunăstare clădită corect și cinstit. Însă monștrii unei națiuni nu sunt reprezentați de boli sau războaie, ci de ceea ce surpă cu adevărat viața interioară a omului - dorința de a fi un veșnic căldicel, de a nu avea vreun scop sau voință de a fi mai bun, de a progresa, ci de a te mulțu­mi cu o nemăsurată lâncezeală.

Primul pilon al suficienței de sine este reprezentat de ignoranță. Iar faptul că 95% din populația țării noastre nu a citit o singură carte în ultimul an de zile o dovedește cu prisosință. Nu este o noutate că, spre deosebire de alte națiuni, zona artistică și literară este slab reprezentată la noi, nici faptul că puținele personalități care ne-au luminat istoria au fost mai degrabă condamnate la exil decât apreciate, puse la zid în dese rânduri, criticate pentru curajul de a ridica un popor din bezna mulțumirii de sine. Această ignoranță a fost ridicată la rang de virtute în vremea comunismului și, astăzi, este camuflată în acest dispreț general față de „intelectuali”, de cei care au o minimă cultură în afara Tik-Tok-ului și Instagramului, de cei care încă mai citesc o carte tipărită sau își poartă pașii prin păienjenișul tot mai gros al unei biblioteci.

Al doilea mare sprijin al suficienței de sine constă în mândrie. Omul mândru nu are nevoie de perfecționare, nu are nevoie de alți oameni, se iubește cu patimă numai pe sine, dacă are deschis televizorul și asigurat fast-food-ul, o relație comodă cu un partener cu care nu se grăbește să încheie vreun „contract” matrimonial și pe care îl consideră inferior sieși, atunci totul este în regulă. Problema cea mai mare a mândriei este că te orbește cu ușurință, te face să crezi că realitatea o vezi doar tu, că toți se pot înșela mai puțin tu, orbul care arată altora drumul. Și dacă la mândrie adăugăm și igno­ranța, combinația dintre cele două dă naștere acelui element de care toți râd, dar pe care nici un om nu l-ar recunoaște cu privire la sine, și anume prostia.

Și, astfel, ajungem la al treilea adjuvant al suficienței de sine: mediul toxic. Când oamenii ignoranți și mândri se înmulțesc, când prostia atinge cote alarmante, atunci mediul din jurul tău devine sufocant, irespirabil, pentru că suficiența de sine a atins apogeul: s-a generalizat. Această generalizare ne conduce iremediabil la o domnie a sa, la un trend care se accentuează până când lucrurile ajung să se schimbe doar în chip radical, materializat printr-un pericol extern sau printr-o dificultate care riscă să afecteze viața unei întregi națiuni.

Primul copil al suficienței de sine este lâncezeala. Omul autosuficient este trândav, molatic, nu te poți baza pe el în nici un fel, nici nu te lasă să-l ajuți să se schimbe ca să nu-și piardă închipuita sa liniște, dobândită „cu mari eforturi”. Al doilea rod observabil este lipsa de asumare a responsabilității. O putem regăsi în toate păturile societății, de la cei mai săraci până la cei mai bogați, de la cei mai disprețuiți oameni la cei mai influenți. Toți caută cu ardoare „țapul ispășitor”, acel om în a cărui cârcă să fie aruncate toate neajunsurile lor proprii, de care se leapădă cu o fervoare înfricoșătoare. Această lipsă de asumare a responsabilității se observă și în scăderea natalității, a căutării cu orice preț a siguranței și comodității, a neîncetatei văicăreli la cel mai mic impuls negativ al mediului înconjurător.

Privind mai des la Sfintele Evanghelii și la lupta pe care Mântuitorul Iisus Hristos a dus-o cu vrăjmașul neamului omenesc, realizezi că aceasta nu ar fi existat în lipsa suficienței de sine a oamenilor. Toți, de la farisei și cărturari la oameni politici și arhierei, de la mulțimile care Îl înconjurau și până la Apostoli, aveau acest microb în sufletele lor. Unii au sfârșit prin a se vindeca de el, alții au sfârșit prin a-L crucifica pe Hristos pentru a-și păstra suficiența de sine. Fiecare are o alegere de făcut - să ne rugăm să alegem înțelept.