Suflete rătăcite

Deşi reprezintă un concept pentru care s-au scris mii de tomuri şi chiar s-au dat lupte, egalitatea dintre oameni rămâne o utopie. Fiecare om este unic şi ceea ce-l distinge poate fi convertit prin muncă în calităţi care-i conferă valoare şi originalitate. Unii sunt mai talentaţi, alţii provin din medii sociale favorizate, iar alţii au voinţă sau putere de muncă prin care compensează alte lipsuri. În sfârşit, există oameni, şi nu sunt puţini, care nu se pot lăuda cu astfel de daruri.

Teologul ortodox John Breck analizează cu atenţie atitudinea omului obişnuit faţă de persoanele cu care viaţa a fost mai puţin darnică. Sunt ele nişte „suflete pierdute“? Suntem îndreptăţiţi să tratăm astfel de oameni altfel decât pe cei consideraţi „normali“? Le dăm vreo şansă de a-şi schimba viaţa?

Cu mult timp în urmă, în anii â60, călătoream în fiecare dimineaţă cu metroul în partea de est a Manhattan-ului pentru a ajunge la seminarul unde îmi desfăşuram activitatea. De la micul nostru apartament situat la etajul şase într-un bloc de pe Bulevardul York, treceam pe lângă o veche clădire cu locuinţe muncitoreşti, aflată nu departe de staţia de metrou. De două sau trei ori pe săptămână puteai vedea doi tineri turmentaţi, sprijinindu-se de zidurile ponosite ale clădirii, care îşi întindeau unul altuia o sticlă cu un vin ieftin, pe jumătate ascunsă într-o pungă maro de hârtie. În ultima zi dinaintea plecării mele din oraş şi a mutării la seminarul din confortabilul New Haven, am trecut din nou pe lângă cei doi tineri. De data aceasta, alături de ei se afla şi un copil, abia dacă împlinise treisprezece ani. În drumul circular al pungii maro, băiatul lua şi el câte o duşcă alături de ceilalţi doi. Murdari, urât mirositori, neîngrijiţi şi beţi. Aşa i-am văzut. Când l-am observat pe băiat în prezenţa celor doi, aproape mi-au dat lacrimile. Mi-am continuat drumul, supărat şi uimit, dar după ceva vreme am uitat întâmplarea.

„Oricum, pe săraci îi vom avea mereu în preajmă“

Nu poţi călători în Paris cu metroul prea mult timp fără să ai parte de vreun suflet răvăşit care să-ţi cânte o serenadă sau, oricum, să producă zgomot cu vreun instrument dezacordat, fals şi excesiv de gălăgios. Apoi se apropie cu o pălărie, ca şi când, de fapt, ar fi distrat pe cineva în tot acest timp. Când coboară la staţia următoare, răsuflăm uşuraţi, apoi peste întreaga întâmplare se aşterne din nou uitarea. La fel se întâmplă cu femeile musulmane care, aşezate de-a lungul zidurilor staţiei de metrou, cu mâinile în aer, murmură ceva într-un jargon fraco-arabic în timp ce strâng la piept copilul altcuiva. Copiii sunt trecuţi din mână în mână în acest fel. Cu toţii ştim asta, aşa că ne vedem liniştiţi de treabă. La urma urmei, unii dintre ei dau lovitura, dacă se poate spune aşa, făcând rost de câteva buzunare de euro în câteva ore de „lucru“. Este uşor să-i expediem, să privim în partea opusă când trecem pe lângă ei, pretinzând că avem de prins un tren care, din clipă în clipă, va pleca din gară. Ne strecurăm prin uşile gata de închidere, oarecum enervaţi şi puţin ruşinaţi. Dar ne liniştim în secunda următoare, spunându-ne că, oricum, pe săraci îi vom avea mereu în preajmă…

„Un suflet rătăcit a fost găsit“

A fost nevoie de o întâlnire personală pentru ca în sfârşit să dau ceva mai multă atenţie acestor suflete rătăcite. În fiecare duminică dimineaţă, în faţa catedralei „Sf. Alexander Nevsky“ din Paris, o femeie şedea sprijinită de o balustradă, pe trotuar, aşteptând ca vreunul din credincioşi să se apropie şi să-şi facă milă de ea cu o monedă. Haina ei era roasă de vreme, părul era nepieptănat, iar trupul ei gârbovit trăda starea de depresie în care se afla. Într-o zi am început o conversaţie cu ea. Familia ei se refugiase din Rusia în timpul Revoluţiei din octombrie şi astfel a ajuns să fie crescută în Franţa. Am descoperit cu stupoare că era foarte cultă şi vorbea câteva limbi străine. Detaliile pe care le-a împărtăşit cu noi în minutele următoare au oferit imaginea unei persoane care trecuse printr-o imensă suferinţă. Fusese abandonată şi, ca mulţi „oameni ai străzii“, s-a menţinut în viaţă, iarna, dormind pe un grătar încălzit de aburii de la conducte subterane şi mâncând orice găsea în cutiile de conserve aruncate în grămezie din spatele restaurantelor. Această femeie (al cărei nume, spre ruşinea mea, l-am uitat) era, cu toate acestea, o persoană, o prezenţă umană. Avea propria ei istorie, propriile ei temeri, sacrificii, iubiri şi ocazionale bucurii. Nu era nimic iritant sau agresiv în legătură cu ea care să ne facă să întoarcem spatele; nu a făcut nimic care să ne pună în gardă sau să ne creeze resentimente faţă de ea. Şedea pur şi simplu pe acel pavaj de ciment duminica, după săvârşirea Sfintei Liturghii, sperând că cineva va vedea în ea şi altceva decât un simplu cerşetor jenant. Sperând că ceilalţi vor vedea în ea o persoană - supărată pe norocul lor, incapabilă să facă altceva decât să subziste - dar cu toate acestea, o persoană.

Un cerşetor bătrân obişnuia să-şi petreacă timpul în apropierea parohiei patriarhale din strada Saint Victor, o mică biserică situată într-un fost restaurant oriental. Este plină cu icoane oferite de unul dintre cei mai cunoscuţi şi înzestraţi credincioşi ai parohiei, Leonid Uspenski. Într-o zi, cineva din mijlocul acelei smerite comunităţi a avut ideea, inspiraţia binecuvântată, de a-l invita pe cerşetor la slujbă. A acceptat cu reticenţă, a intrat în clădire şi s-a retras undeva în spate, pe cât posibil în afara atenţiei tuturor. Spre plăcuta surprindere a câtorva persoane care l-au recunoscut, el s-a întors, mai multe ori la rând. După ceva timp, a fost botezat. Cerşetorul devenise creştin ortodox, şi din câte ştiu, este la fel şi astăzi. O viaţă s-a schimbat total. Un suflet rătăcit a fost găsit.

Recurs la memorie

Nu sunt sigur unde aş putea ajunge cu aceasta, dar cred că, în ce mă priveşte, am nevoie de o împrospătare a memoriei. Am nevoie să îmi amintesc că aceşti oameni, atât de des stânjenitori, atât de uşor expediaţi, sunt fiii lui Dumnezeu, iubiţi de Creatorul care i-a făcut după chipul Său. Şi indiferent dacă aud sau nu, ei sunt chemaţi - invitaţi şi imploraţi - să călătorească spre „asemănarea“ Sa, să devină sfinţi, aşa cum El este sfânt, să primească dragostea Lui în vieţile lor şi să permită ca acea dragoste să transforme totul în ei şi în jurul lor.

Aceste suflete rătăcite sunt persoane, fiinţe de o valoare infinită şi vrednice de un respect, o înţelegere şi o compasiune fără margini. Mulţi dintre ei cu siguranţă ar zâmbi auzind acestea, deoarece viaţa este dură, iar vorbele despre dragostea lui Dumnezeu şi despre milă sună fals şi superficial. Sau în starea lor de nepăsare indusă de droguri, pur şi simplu nu se mai pot raporta la ea sau nu şi-o mai doresc. Dar aceasta nu diminuează realitatea, veridicitatea acesteia. Nu îi face mai puţin umani, mai puţin vrednici de a fi trataţi aşa cum noi înşine dorim să fim trataţi. Nu schimbă faptul că ei sunt suflete, pierdute pentru lume, dar niciodată din punctul de vedere al lui Dumnezeu, niciodată abandonaţi de Cel Răstignit.

Data viitoare când voi vedea câţiva tineri sprijinindu-se într-o stare euforică de o clădire cu locuinţe muncitoreşti sau voi privi în mulţime cum o femeie musulmană cerşeşte câţiva euro sau voi fi abordat de vreun muzicant de ocazie, gălăgios şi fals, sau voi da peste cineva care se uită la mine implorând, sper că-mi voi aminti un lucru. Sper că îmi voi aminti că fiecare cerşetor, fiecare bătrân neajutorat, fiecare năpăstuit al acestei lumi este, într-un anume fel, o reflexie a mea. Că şi eu, exact la fel ca acele persoane, sunt un potenţial suflet pierdut, în nevoie constantă de mila infinită a lui Dumnezeu, de iertarea, compasiunea şi dragostea Sa. (Rev. John Breck, „Lost Souls“ www.oca.org. Traducere şi adaptare din limba engleză de Ionuţ Bursuc)