Sufletul naţional

Unul din tertipurile pe care mentalitatea dominantă le foloseşte pentru a compromite ideea sufletului naţional e să afirme că "sentimentul naţional" sau "spiritul naţional" sunt metafore de care facem uz graţie unei mentalităţi esenţialiste de care nu am reuşit încă să ne dezbărăm. Cu alte cuvinte, spiritul naţional nu este o esenţă şi nici o substanţă pe care să le putem găsi ca atare în lume. În concluzie, sentimentul naţional este o metaforă căreia nu-i corespunde nimic în realitate. A nu împărtăşi această opinie înseamnă a cădea în eroarea naţionalismului.

Sunt de acord că spiritul (sau sufletul) naţional nu este o esenţă sau o substanţă etnică unică. Sau, mai tranşant, ideea unor spirite generale plutind în aer, ca un fel de esenţe transcendente pogorându-se izbăvitor peste capetele noastre şi întrupându-se apoi în popoare înzestrate cu har mesianic sau în profeţi apocaliptici vestind paradisul unui anumit popor, o asemenea idee trebuie lăsată deoparte. La fel, ideea unor spirite ascunse în zestrea genetică a indivizilor sub forma unui inconştient colectiv pus de Dumnezeu acolo spre a ne arăta nouă drumul, iarăşi o asemenea idee trebuie aşezată în vitrina cu exponate a istoriei culturii. Dar dacă sufletul naţional nu este o esenţă sau o substanţă unică etnică - fie ea transcendentă sau imanentă -, de ce să trebuiască să deduc de aici că un asemenea suflet nu există deloc? Cu alte cuvinte, de ce trebuie să spun că, dacă un spirit nu este o esenţă, el nu există? El există, doar atât că el nu este "esenţial" (adică nu este o esenţă, o substanţă), el nefiind nimic altceva decât o emoţie colectivă. Chiar asta înseamnă sentimentul naţional: emoţia discretă sau expansivă pe care oamenii o împărtăşesc prin chiar faptul că aparţin aceleiaşi comunităţi. Orice grup uman are o stare de spirit, adică o dispoziţie afectivă ce se răsfrânge asupra fiecărui membru al grupului. Starea aceasta de spirit nu supravieţuieşte grupului şi nici nu îl precede.

Ea este ca temperatura unui gaz: spune ceva despre starea moleculelor ce interacţionează statistic în interiorul incintei. Că incinta este reprezentată de încăperea unui seminar filosofic, de un stadion în delir sau de hotarele geografice ale unei ţări, ai cărei cetăţeni privesc aceleaşi posturi de televiziune şi citesc aceleaşi ziare - aceste diferenţe spaţiale nu schimbă datele problemei: o dispoziţie afectivă există şi într-un caz, şi în altul, iar intensitatea ei, întocmai precum gradaţia temperaturii, poate aduce incandescenţa sau îngheţul celor care o trăiesc. Nu temperatura gazului este în discuţie, ci doar mărimea acesteia. Nu moleculele gazului, diferite de la caz la caz, este în chestiune, ci gradul lor de agitaţie. Iar temperatura unui gaz nu este o substanţă de care să pot vorbi în termeni esenţiali şi de care să mă pot dispensa după bunul plac, pe motiv că moleculele gazului, atunci când vorbesc despre agitaţia din incinta în care se află, folosesc metafore greşite. Şi aşa cum nu există gaz fără temperatură sau presiune nu există nici comunitate umană fără emoţie colectivă.

Fiecare naţiune are o temperatură a existenţei ei, adică o firească dispoziţie afectivă a celor care ştiu că fac parte din acea naţiune. Ea este o rezultantă statistică, nu o esenţă căzută din cer şi nici o substanţă ieşită din copca unui pretins genotip naţional. Această dispoziţie afectivă este chiar spiritul acelei naţiuni. Ea, această emoţie colectivă, este cea în numele căreia putem vorbi cu îndreptăţire de sentiment naţional sau de suflet naţional. Problema sentimentului naţional ţine mai curând de psihologia colectivă decât de epistemologia contemporană. Afirmând pe bună dreptate că sentimentul naţional nu este o esenţă, ajunge să afirme că el nu există deloc. Sau, dacă există, el există ca metaforă, ca joc de limbaj. Fals: toate tresăririle colective, începând cu sărbătorile şi festivităţile colective, trecând prin scandalurile publice şi referendumurile naţionale şi terminând cu reacţiile afective în faţa inundaţiilor, a ororilor sau infamiilor cu răsunet naţional, toate sunt forme de manifestare a emoţiilor colective. Iar aceste emoţii sunt chiar sentimentul naţional. La fel, reacţiile afective în faţa trecutului comun sau al viitorului comun dau contur aceluiaşi suflet naţional. De aceea, "sufletul naţional" nu poate fi o metaforă căreia să nu-i corespundă nimic în realitate.

"Fiecare naţiune are o temperatură a existenţei ei, adică o firească dispoziţie afectivă a celor care ştiu că fac parte din acea naţiune. Ea este o rezultantă statistică, nu o esenţă căzută din cer şi nici o substanţă ieşită din copca unui pretins genotip naţional. Această dispoziţie afectivă este chiar spiritul acelei naţiuni."