Doi oameni munceau în aceeaşi pădure tăind lemne. Copacii erau mari, puternici şi vânjoşi. Cei doi tăietori de lemne îşi foloseau topoarele cu aceeaşi măiestrie, dar cu metode diferite: primul lovea trunchiul cu o constanţă de neînchipuit, lovitură după lovitură, fără să se oprească, decât câteva clipe pentru a-şi mai trage răsuflarea. Cel de-al doilea făcea o mică pauză la fiecare oră.
La apusul soarelui, primul tăietor de lemne era la jumătatea trunchiului. Era lac de sudoare şi n-ar mai fi rezistat nici cinci minute în plus. Al doilea, să vezi şi să nu crezi, terminase de doborât copacul cu trunchiul gros. Începuseră în acelaşi timp, iar cei doi arbori erau la fel ca dimensiuni.
Primului tăietor de lemne nu-i venea să-şi creadă ochilor. „Nu mai înţeleg nimic! Cum ai reuşit să termini când te opreai la fiecare oră?“
Celălalt tăietor zâmbi: „Tu ai văzut că mă opream după fiecare oră, dar n-ai văzut că profitam de pauză şi pentru a-mi ascuţi securea“.
Sufletul nostru este asemenea unei securi. Să nu-l lăsăm să ruginească. Să-l ascuţim câte puţin în fiecare zi. Cum? Vă propun o scurtă reţetă: Îmbrăţişaţi în fiecare zi persoanele dragi. Fiţi iubitori faţă de toţi. Zâmbiţi! Rugaţi-vă! Ajutaţi pe cei din preajma voastră dacă au nevoie de sprijinul vostru. Uitaţi-vă la cer şi priviţi spre înalt. Viaţa e o luptă de care trebuie să ne bucurăm, nu ceva pe care e nevoie să o îndurăm. (Preluare din vol. „Secretul peştilor roşii“, Bruno Ferrero, colecţia „Istorioare pentru suflet“, Editura Galaxia Gutenberg, 2007)
.jpg)
