Sufletul se trezeşte îndată la vederea mormintelor

Peste tot, în Noul Testament, moartea se numeşte somn; pentru asta, şi locul acesta se numeşte cimitir, adică loc de dormit

Pentru ce te mândreşti, omule? Pentru ce te făleşti? Ce nădăjduieşti de la slava lumii şi de la bogăţie? Să ne ducem la morminte, vă rog, şi să vedem tainele de acolo. Să vedem pe om descompus, oasele roase, trupurile putrezite. Dacă eşti înţelept, priveşte! Dacă eşti priceput, spune-mi: Cine e împăratul, cine e ostaşul? Cine e stăpânul, cine e robul? Cine e înţeleptul, cine e neînţeleptul? Unde-i frumuseţea tinereţii? Unde-i faţa cea frumoasă? Unde-s ochii cei strălucitori? Unde-i nasul cel bine întocmit? Unde-s buzele cele arzătoare? Unde-i frumuseţea obrajilor? Nu-s toate praf? Nu-s toate cenuşă? Nu-s toate pulbere? Nu-s toate putreziciune?

Gândindu-ne la acestea, fraţilor, şi aducându-ne aminte de ziua noastră cea din urmă, să ne întoarcem, cât mai avem timp, de pe calea noastră cea rătăcită.

Oriunde ai privi, vezi coşciuge, morminte, racle ale celor răposaţi! Vederea acestor morminte ne ajută mult să filosofăm. Sufletul, de este trândav, se trezeşte îndată când le vede; de este treaz şi râvnitor, ajunge mai râvnitor; de se plânge de sărăcie, se mângâie îndată când vede mormintele acestea; de se laudă cu bogăţia, se smereşte şi se pleacă. Vederea mormintelor ne face pe fiecare din cei ce le privim să ne gândim la sfârşitul nostru, ne sileşte să filosofăm fără să vrem şi ne convinge să nu socotim nimic trainic din cele din lumea aceasta, nici din cele triste, nici din cele vesele. Iar cel care-i convins de asta, nu cade uşor în cursa păcatului. De asta şi un înţelept ne îndeamnă, zicând: „În toate cuvintele tale, adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale şi în veac nu vei păcătui“, iar un altul grăieşte la fel cu acesta, sfătuindu-ne aşa: „Găteşte pentru ieşire lucrurile tale şi pregăteşte-te de drum“. Nu vorbeşte de drumul acesta, de pe pământ, ci de plecarea noastră din lumea aceasta.

Când ieşim afară de zidurile cetăţii, când venim la mormintele acestea şi vedem mulţimea celor răposaţi, vederea celor de aici ne face, cu voia sau fără voia noastră, să avem astfel de gânduri; iar odată cu ele, să ne înălţăm de la cele pământeşti şi să ne desprindem de dragostea ce-o avem pentru lucrurile din lumea aceasta. Dar nu vom fi stăpâniţi numai de aceste gânduri, ci ne vom şi grăbi spre patria noastră cea veşnică; vom primi de aici destulă mângâiere ca să ne grăbim şi să ne rânduim toate lucrurile noastre pentru plecarea pe tărâmul celălalt, ştiind că tot ce lăsăm din lucrurile noastre aici, pe pământ, le lăsăm spre paguba noastră.

De aceea, când duci la cimitir un mort, nu-l plânge! Nu-l aduci la moarte, ci la somn. Îţi este de ajuns numele ca să-ţi aline durerea. Peste tot, în Noul Testament, moartea se numeşte somn; pentru asta, şi locul acesta se numeşte cimitir, adică loc de dormit. Vezi unde-l duci? După moartea lui Hristos, când s-a tăiat puterea morţii. Aşa că şi locul şi timpul îţi alină jalea şi durerea. Mai cu seamă femeilor li se potrivesc cuvintele acestea, pentru că ele sunt mai slabe de inimă, pentru că ele cad uşor doborâte de durere. Dar numele locului acestuia le este leac bun durerii lor. (Texte selectate din Omiliile şi Predicile Sfântului Ioan Gură de Aur)