Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Suiş duhovnicesc
Cunoaştem trei trepte duhovniceşti. Care sunt acestea? Să începem cu prima, fiindcă, evident, provoacă reacţiile cele mai blânde. Cred în Dumnezeu. Aceasta este prima treaptă. Credinciosul, din clipa în care-şi afirmă convingerile, se simte stingher în mijlocul societăţii. Actuala civilizaţie pentru care credinţa este o chestiune privată, discretă şi facultativă, nu priveşte cu ochi buni o asemenea mărturisire făcută fără echivoc şi chiar patetic. Totuşi, fiind vorba doar de credinţă, de ceva impalpabil, nevăzut şi în fond inefabil, persoana care şi-o exprimă este încă acceptată.
Ce se întâmplă însă în cazul celei de-a doua trepte? Nu mai spun "cred în Dumnezeu", ci, scandalos de-a dreptul, "îl văd pe Dumnezeu". De data aceasta, lucrurile se complică. Societatea recepţionează în plin provocarea şi nu rămâne indiferentă. Scandalul deci îşi ia avânt. Cel care nu numai că are credinţă, dar - ce neobrăzare! - o şi depăşeşte trecând din invizibil în vizibil, nu mai poate fi tolerat. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut, dar în egală măsură şi fericiţi cei cu inima curată, fiindcă ei îl vor vedea pe Dumnezeu... Inima curată a aceluia care-l vede pe Domnul devine insuportabilă în mijlocul murdăriei obşteşti. De aici represalii, sancţiuni, pedepse, (ne)fericitul este declarat nebun şi, în consecinţă, nu mai are ce căuta printre oamenii sănătoşi. Ce se întâmplă cu treapta a treia? Acum credinciosul face un salt înspăimântător. Nu numai că spune că-l vede pe Dumnezeu, dar afirmă că este Dumnezeu. În acest moment, scandalul nu mai poate fi în nici un chip stăvilit şi erupe cu o asemenea forţă încât lumea în care trăim iese din ţâţâni. Are loc aşadar suprema identificare. Marii mistici, trăitori ai faptului religios, cei care au luminat istoria cu floarea de foc a credinţei lor, sunt aceia în care Domnul coboară. Din martor şi mărturisitor ai unei teofanii, devii tu însuţi teofanie şi eşti totuna cu Domnul Căruia i te închini. Probabil Meister Eckhart şi Vladimir Ghyka au reuşit la vremea lor o asemenea identificare. De asemenea, Părinţii deşertului l-au văzut şi încorporat pe Dumnezeu. Iisus nu ar fi fost crucificat dacă nu ar fi spus că este Fiul Domnului, şi deci Domnul însuşi. Atunci societatea trebuie să se apere. Confruntată cu un asemenea nivel, viaţa noastră desfăşurată pe orizontală este grav primejduită. Trupul omenirii ajunge brăzdat de răni adânci. Orice afirmaţie întru Domnul este ca o sabie care loveşte şi naşte falii teribile. Cu atât mai mult teofaniile şi mai presus de ele întrupările avatarice produc seisme în monolitul istoriei şi al civilizaţiei. Dar aşa, şi nu altfel, reîncepe creaţia. Şi nu e începutul lumină? Şi nu este lumina scandalul nopţii?
.jpg)
