Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Suprapopularea - cauza principală a unei agresivităţi ascunse

Suprapopularea - cauza principală a unei agresivităţi ascunse

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 06 Iulie 2009

Transportul în comun din ce în ce mai aglomerat, pasajele pline de oameni alergând în direcţii diferite, discuţiile tot mai aprinse între şoferii prinşi în trafic, nebunia orelor de vârf. Toţi trecem prin astfel de momente zi de zi. Cine nu a simţit măcar o singură dată cât se grăbeşte şi nu a rămas stupefiat să constate că, la prima vedere, persoanele care ocupă drumul se mişcă dureros de încet? Este normal să ai o astfel de senzaţie: să te simţi sufocat, iritat, stresat zi de zi numai la ideea că dimineaţa sau seara vei fi captiv într-o mulţime de oameni şi maşini incapabili să circule la nivelul vitezei tale psihologice? Bineînţeles că nu, dar trebuie să descifrăm cauzele acestor sentimente negative care ne otrăvesc viaţa şi ne fac să ne pierdem cumpătul.

Cercetătorul austriac Konrad Lorenz a oferit o explicaţie pertinentă pentru acest fenomen. „Înghesuirea multor oameni într-un spaţiu extrem de îngust nu duce la fenomene ale dezumanizării doar prin mijlocirea factorilor de epuizare şi eşuare a relaţiilor interumane, ci declanşează şi comportamente nemijlocit agresive. Din nenumărate experienţe făcute pe animale a reieşit că agresiunea din interiorul unei specii poate fi amplificată prin înghesuirea indivizilor. Cine nu a trăit asta ca prizonier de război sau în cadrul unor alte concentrări forţate a multor oameni nu-şi poate da seama la ce nivel ajunge irascibilitatea meschină în astfel de circumstanţe“ (Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, p. 20). În esenţă, înghesuirea, aglomeraţia duce la o creştere uriaşă a agresivităţii umane. Lipsa spaţiului personal, denumit deseori şi spaţiu vital, determină o sporire a elementului de nesiguranţă, transformându-i pe cei care îl încalcă în elemente ostile, demne de a fi eliminate. De aceea, limbajul colorat, chiar şi violenţa fizică devin efecte aproape sigure ale unei astfel de stări.

Este, oare, politeţea şi stăpânirea de sine o soluţie în acest caz? Konrad Lorenz afirmă că nu. „Tocmai atunci când încerci să te stăpâneşti, străduindu-te să arborezi în contactul permanent cu ceilalţi oameni, care nu-ţi sunt prieteni, o ţinută politicoasă, altfel spus prietenoasă, această stare se accentuează până devine insuportabilă. Lipsa generală de amabilitate ce poate fi observată în toate marile oraşe e în mod evident direct proporţională cu densitatea de populaţie dintr-o anumită zonă. În marile gări sau la capătul de linie al autobuzului din New York, de pildă, ea atinge cote îngrijorătoare“ (Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, p. 20). Mă declar de acord cu Lorenz atunci când afirmă că politeţea artificială nu are nici un efect. Este normal, până la urmă, să-ţi dispară zâmbetul de pe buze la un moment dat, mai ales atunci când îl foloseşti numai pentru a-ţi masca nervozitatea în creştere. Care este, însă, soluţia? Să explodezi ori de câte ori mânia te covârşeşte? Asta ar însemna să dai loc manifestărilor satanei.

Demult, am lecturat un exemplu interesant. Erau odată doi prieteni într-un oraş aglomerat. Unul dintre ei i-a spus celuilalt: „Mă tem să stau aici. Parcă toţi ar vrea să te fure“. Celălalt i-a răspuns: „Oriunde merg, consider că oamenii sunt ca şi fraţii mei. Chiar dacă mă fură, trebuie să fiu capabil să iert şi să merg mai departe“. Poate că singura soluţie în acest caz este să învăţăm să-i iubim mai mult pe ceilalţi şi să încetăm să ne mai gândim atât de mult la noi înşine. Serviciul meu, munca mea, proiectul meu, timpul meu…, apare prea des cuvântul „meu“ în ecuaţie. Şi ceilalţi oameni care fug prin pasajul Unirii să prindă următorul metrou au un seviciu, un proiect, o familie. Câteodată, egoismul se maschează în propriile noastre planuri. O rugăciune pentru ceilalţi nu strică niciodată, iar sacrificiul a cinci minute pentru a nu enerva un autobuz întreg este o faptă de aur. De aceea, să nu-i uităm pe ceilalţi atunci când ne amintim prea des de problemele noastre. Sunt prea mulţi oameni care au loc să se mişte, dar nu au hrană pentru ziua respectivă. Oare ce ne dorim în acest caz? Haideţi să avem puţină înţelegere şi milă, chiar dacă ceilalţi nu au pentru noi. Hristos are.