Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Tableta de observator: Vom trăi oare într-o societate omni-internet?

Tableta de observator: Vom trăi oare într-o societate omni-internet?

Un articol de: Grigore Radoslavescu - 05 Iun, 2007

Trecuseră ceva ani buni de la Revoluţie şi noi încă nu ştiam, în România ţinută departe de tehnologiile informaţiei, ce este şi pentru ce este internetul. Azi, cum zicea un personaj la porţile politichiei într-o împrejurare ce s-a vrut istorică, avem internet pe pâine. Ştiinţific,

s-ar spune că personajul (acesta din urmă) îşi manifestă în societate, din plin, funcţiile: informativă, educativă, persuasivă, relaxantă. Într-un timp fizic în care internetul bântuie şi mişcă lumea, controlând-o şi, mai grav, programând-o, a nu fi ,,internaut“ constiuie crimă de lezmajestate. Eşti suspectat şi ridiculizat totodată. Şi cu greu mai găseşti răspunsul la o etichetare de genul: „Până şi copii de la grădiniţă ştiu de internet“.

Practic vorbind, şcolarii nu ştiu bine cum e cu tabla înmulţirii, dar uită de sandviş în faţa PC-ului; oameni la a treia vârstă caută internet-cafe-urile pentru a naviga în Cyberspace şi a dialoga cu nepoţii contra a 15.000 lei/oră; adolescenţii golesc discotecile şi îşi petrec nopţile în faţa messenger-ului; angajaţii firmelor bugetare (dar şi private) dau în bulimie şi consumă toner cu... vagonul pentru a-şi afla destinele zodiacale şi a accesa (cât e posibil, fără card) site-urile erotice...

De dincolo de ocean, dar şi cu prilejul deplasării sale la Bucureşti, multimiliardarul Bill Gates anunţă că ne aşteaptă raiul pe pământ, raiul în care vom putea să învăţăm, să dirijăm afaceri, să conducem aplicaţii, să purtăm războaie, să vedem spectacole, să arătăm prietenilor aflaţi la mii de kilometri distanţă pozele aduse cu noi de prin concedii fără a părăsi încăperea.

Neîndoielnic, asemenea previziuni ne aruncă direct în oceanul unei noi religii planetare, în care, încă nu ştim dacă ne aşteaptă antisocialul, clandestinitatea, epidemiile şi, de ce nu, haosul. Timpul va decide. Deocamdată ni se pare că internetul este deosebit de util, atâta timp cât, cu un singur clic, o lume întreagă, un univers, ni se aşterne la picioare. Avem accesul rapid şi eficient la informaţie. Bagajul de cunoştinţe (nu cel cultural) este sporit. Fără efort, fără bani, fără gândire prea multă, fără trăire afectivă, avem la dispoziţie o uriaşă bibliotecă de informaţii a lumii. În care, de la sădirea pomilor la mecanica cuantică, de la reţetele de bucătărie la turismul virtual, totul este aranjat, pe verticală şi pe orizontală, în depozite, în hale, în geamantane, pe secţiuni şi pe fişiere. „Marele net“ devine călăuza noastră, a tuturor.

Asistăm, aşadar, deocamdată doar, la o admiraţie entuziastă faţă de internet, o admiraţie ce seamănă perfect cu climatul de religiozitate în care numărul prozeliţilor creşte în progresie geometrică. Înseamnă că internetul ar putea fi un fenomen religios, nu? Cum, de altfel, previzionează Pierre Musso (Télécomunication et philosophie de réseaux. La postérité paradoxale de Saint-Simon, PUF, Paris, 1997), atunci când imaginează o genealogie a internetului ce începe cu „filosofia reţelelor lui Saint Simon“, celebrul inginer francez din secolul al XIX-lea, fondator al unei „religii universale a comunicaţiei“, al unui „nou creştinism“; sau Armand Matterart (Histoire de lâutopie planétaire. De la cité prophétique a la societé globale. La Découverte, Paris, 1999), când vorbeşte despre dimensiunea religioasă prezentă la Marshall Mc Luhan, adept al „satului planetar“ şi unul dintre părinţii spirituali ai internetului; sau Ignacio Ramonet (La tyrannie de la communication, Galileé, Paris, 1999), care întrevede un posibil „mesianism mediatic“, ce include noile tehnologii ale informaţiei; sau Mark Dery (Vitesse virtuelle. La cyberculture aujourdâhui, Abbeville, Paris, 1997), care aminteşte importanţa religiozităţii curentului „New Age“ în cibercultura americană.

Cu toate acestea tebuie să fie clar că, în sens propriu, religiozitatea aceasta nu este o religie, un cult în care avem de a face cu omagiul adus unei divinităţi şi cu ansamblul de practici concretizând acest omagiu, chiar dacă, în sens metaforic, cultul este venerarea sau ataşamentul puternic faţă de ceva sau cineva. De aceea, Phillippe Breton (Le culte de lâInternet: une menace pour le lien social?, La Découverte, Paris, 2000) consideră că noua religiozitate e doar în formare, e mai curând o nebuloasă a cărei caracteristică principală este omogenitatea. Chiar dacă este o religiozitate a difuzului, a împrăştiatului, a noncentratului, viziunea este comună, viziunea este a unei lumi ideale ca formă, comportament, informaţie, mesaj şi comunicaţie. O lume în care totul este pură comunicare. O lume în care resursele afective se mobilizează precum cele puse în slujba religiilor constituite, dând naştere, în plan conceptual, spiritualităţii celui de al treilea mileniu şi, în plan pragmatic, „noului Ierusalim“, în care omul ar fi …mai bun, pentru că s-a eliberat de conştiinţa sa, aceasta contopindu-se în conştiinţa colectivă, unde se întâlneşte cu maşinile inteligente. Astfel, internet ar fi „biserica“ celor care venerează informaţia. Reţelele, calculatoarele, maşinile implicate în comunicaţie ar deveni tot atâtea locuri favorite (cvasimonahale), aproape exclusive, unde s-ar practica noul cult. „Trebuie să comunicăm“ devine, astfel, ordinul formal care defineşte spaţiul noilor rituri.

De unde vine acest cult?

De ce ne-am urcat la volanul automobilului fără să citim, mai întâi, despre motorul şi mecanica acestuia?

De ce ne-am aşezat în faţa PC-ului fără să ştim încotro ne duce internetul?

Philippe Breton („Cultul internetului - o ameninţare pentru legătura socială“, Editura CNI „Coresi“ SA, 2001) ne spune că este timpul să intrăm în bibliotecă şi să căutăm răspunsul la întrebări precum: Este imoral cultul internetului? Este „atacat“ umanismul? Încotro criza valorilor? Se înmulţesc inegalităţile? Va continua revoluţia internet? Vom trăi oare într-o societate omni-internet?

Este deja internetul o stare de religiozitate?