Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Tăcerea ca o armă

Tăcerea ca o armă

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Paul Siladi - 06 Feb 2019

Cuvintele părinților deșertului sunt enigmatice. Uneori sunt formule scurte, ca niște nuci tari, greu de spart, cu miezul ascuns. Mereu neaștep­tate, gândurile asceților merg cu hotărâre împotriva simțului comun. Toate împart o caracteristică: sunt imprevizibile.

Avva Pimen a zis: „Orice chin ai avea se învinge prin tăcere”. Evocarea tăcerii nu putea fi făcută altfel. Cum să rănești tăcerea abuzând de cuvinte? Poate că explicațiile sunt inutile. În atmosfera Duhului, cuvântul bătrânului adresat ucenicului nu poartă informație, ci un imbold. Duhul Însuși deslușește, iar în afara lui înțelegerile lipsesc.

Tăcerea este o temă frecventă la părinții deșertului. Avva Arsenie primește celebrul cuvânt de la Dumnezeu: „Fugi, taci, li­niștește-te!”. Și tot el spune că a regretat de multe ori cuvintele, dar niciodată tăcerea. Ce fel de tăcere este cea despre care vor­bește avva Pimen? Ce putere se ascunde în tăcere?

Ieșirea din lume înseamnă părăsirea inclusiv a lumii cuvintelor iresponsabile, multe, care se varsă în valuri peste toți. Călugării tac pentru ca să nu se risipească. Își îndreaptă toată aten­ția către Dumnezeu, izvorul vie­ții. Ca să putem înțelege tăcerea, trebuie să vedem de ce vorbim? Nu doar că vorbirea este un dar, însă este unul esențial. Este cel care ne face asemenea Cuvântului care s-a întrupat, este marca raționalității noastre. Este puntea pe care o aruncăm înspre lume și ceilalți. Este barosul care sparge singurătatea noastră și ne aduce în comuniune. Și, la fel ca și dragostea, este supralicitat. E folosit în exces, până la epuizare, până la golire. Când nu mai rămâne nimic, își pierde puterea și se transformă în zgomot.

Tăcerea ascetică este o formă de curaj, la fel ca și vorbirea. Dar aici devine central discernământul. El este cel care face diferența dintre îmbogățire și risipire prin cuvânt. Chinul turnat în cuvinte nepotrivite și mai ales în momente și contexte inadecvate se transformă în revoltă. În larma cuvintelor fără noimă, Dumnezeu nu mai poate fi auzit. Iar în clipele de suferință, nevoia de harul lui Dumnezeu este mai mare decât nevoia de aer.

Tăcerea este adunare în sine și mai ales asumare. Este odihnă. Însă mereu trebuie să ne amintim că tăcerea trebuie să fie și ea obiect al discernământului, ca toate celelalte virtuți. În lipsa lui se poate preschimba într-o armă care te rănește pe tine și pe cei din jurul tău.

În rugăciunea de dimineață, părintele Sofronie Saharov spune: „Păzeș­te-mă de tot cuvântul și fapta aducătoare de moarte sufletului meu, de orice mișcare care ar putea să jignească sau să rănească pe fratele meu, înva­ță-mă ce trebuie să spun și cum trebuie să vorbesc. Iar dacă voia Ta este să tac, inspiră-mă să păzesc tăcerea într-un duh de pace, care să nu pricinuiască nici o întristare și nici o pagubă aproapelui meu”.

Mereu mai bună decât vorbăria, tăcerea este un cuțit cu două tăișuri și doar discernământul luminat de Duhul lui Dumnezeu o poate ghida.