Tâlcuiri ale pocăinţei

Părintele doctor Liviu Petcu, cadru didactic şi cercetător la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” a Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi, este unul dintre făgăduitorii învăţaţi ai Bisericii Ortodoxe Române. La cei 38 de ani, a umplut un raft de bibliotecă cu cărţile sale, unele originale, altele, numeroase, prefaţate şi îngrijite, opere fundamentale ale literaturii patristice şi filocalice, redate cititorilor în ediţii de ţinută, cu un aparat critic amplu şi bine articulat. Dar ceea ce impresionează mai cu seamă nu e numărul mare de titluri ce-i alcătuiesc CV-ul, cât erudiţia ce transpare din scrisul său, unul iscusit stilistic, expresie elocventă a modului original de interpretare a înţelesurilor cele din adâncul feluritelor teme abordate, totdeauna însemnate în gândirea teologică. Nu e deloc întâmplătoare această perspectivă de lectură şi desluşire a semnificaţiilor. Se naşte firesc din modelul intelectual îmbrăţişat, cel cărturăresc.

Părintele Liviu Petcu poate fi caracterizat a fi un însetat de cunoaştere. Formarea personalităţii sale poliedrice se desfăşoară necontenit. Şi azi, când s-a depărtat de mult de timpul şederii în amfiteatre şi săli de seminar, sfinţia sa urmează râvnitor şi temeinic studiile universitare, împlinindu-şi o veche dorinţă şi aspiraţie, aceea a stăpânirii disciplinelor clasice, greaca veche şi latina, pe care le consideră vitale pentru reuşita demersului ştiinţific. Frecventează cursurile şi seminariile secţiei de specialitate de la Facultatea de Litere de la Universitatea ieşeană, pregătind cu acribie şi un doctorat în domeniu. Mai-nainte, tânărul teolog dobândise cu Magna cum laudae doctoratul în teologie la Sibiu şi pe cel în filosofie la Iaşi. Părintele Liviu Petcu este adeptul multidisciplinarităţii, văzută ca o modalitate fertilă şi propice de revelare a esenţelor şi luminare a unor aspecte ce ţin de taina tainelor. Totodată, acest cărturar, situat departe de vârsta patriarhală, îşi construieşte discursul şi lucrarea bizuindu-se de fiecare dată pe argumentele ce izvorăsc din vetrele originare. El este convins că la acestea nu se poate ajunge prin intermedieri, ci mergând pe calea dreaptă, cercetând riguros şi cu fler sursele în limba în care au fost scrise, fără denaturările inevitabile, cu o coloratură subiectivă, ce apar prin traducere, cu gradele sale mai mici sau mai mari de infidelitate.

Traiectul spiritual conturat se defineşte ca fiind unul al trudei pătimitoare, generator de creştere şi eflorescenţe bogate. „Suferinţa şi creşterea spirituală” au făcut de altfel obiectul unei solide şi subtile hermeneutici într-o carte cu acelaşi titlu pe care părintele Liviu Petcu a publicat-o în anul 2012 la Editura Presa Universitară Clujeană. E, se vede, una dintre temele care-l frământă. Urmăreşte să-i lărgească aria şi să-i multiplice sensurile. O dovedeşte şi substanţialul volum „Părinţii Patericului despre pocăinţă”, lucrare ce se înscrie într-o direcţie înrudită şi complementară. Cartea a fost tipărită în 2016 de Editura Doxologia. Pocăinţa reprezintă, cum ne-o spune dintru început autorul, una dintre marile taine ale Bisericii. Este calea regală ce o avem de străbătut cu jertfă ca să intrăm în Împărăţia cerească. Prin pocăinţă şi penitenţă căpătăm putere să suim scara virtuţilor, cea atât de măreţ şi sugestiv zugrăvită pe unul dintre pereţii exteriori ai Mănăstirii Suceviţa. Pocăinţa, cu faţetele ei numeroase, căinţă, penitenţă, lacrimare, plâns cu valoare cathartică, milostenie şi fapte răscumpărătoare ale răului săvârşit, ne deschide porţile mântuirii ca să ne înfăţişăm împăcaţi sufleteşte la Judecata de Apoi. Tocmai de asta pocăinţa, element fundamental al creştinismului, se regăseşte ca un laitmotiv în scrierile tuturor învăţaţilor Bisericii. Reflecţiile acestora se află sub ochiul ager al minţii părintelui Liviu Petcu. Autorul aduce înaintea cititorului multe dintre rostirile memorabile şi particularizante cu privire la pocăinţă. Sigur, nu poate fi vorba de o trecere în revistă exhaustivă, dar ceea ce a fost mai important şi semnificativ face obiectul studiului său. Şirul celor care s-au pronunţat în ches­tiune e lung. Cuprinde nume ilustre, de la Augustin şi Ciprian, la Vasile cel Mare, Grigore de Nazians, Ioan Scărarul, Fericitul Ieronim, până la Paisie Velcikovschi şi Paisie Aghioritul, spre a ajunge mai încoace şi aici la Ioanichie Bălan şi Iachint Unciuleac.

Toată strălucitoarea galerie de cuvântători despre tâlcuirile pocăinţei în viaţa creştinului alcătuieşte fundalul expresiv şi elocvent al reliefării şi proiectării a ceea ce a fost în istoria creştinismului experienţa de trăire şi simţire sacră a părinţilor din deşertul Egiptului secolului al IV-lea, cei care au experimentat asceza în stadiile sale cele mai profunde. Din sublima sihastră vieţuire a unor oameni simpli, din meditaţiile lor intense şi străluminătoare, au ieşit la iveală ca nişte odoare ale purităţii credinţei ziceri de o simbolistică nesofisticată, însă cuceritoare şi îndemnătoare la prefacerea în bine a sufleţelului cel păcătuit şi păcătos. Se regăsesc într-o carte a cărţilor, cu suflu epopeic şi conciziune isteaţă de proverb, în „Pateric”. Aceste pilde ale bătrânilor pus­tiului, cu aura lor de avvă, sclipesc cu lumina nestematului, ori a bobului de rouă sub scalda de lumină a soarelui dimineţii de vară. E diadema diamantină ce împodobeşte gândirea marilor învăţaţi ai Bisericii din toate vremurile. Prin grăirile lor cu mireasmă de eternitate, părinţii pustiului se călătoresc spre noi ca să ne călăuzească pe drumurile Mântuirii în traistă cu merinda cea hrănitoare a Pocăinţei. În fiecare zicere sălăşluieşte un sâmbure de înţelepciune distilată în esenţe. De ne vom cumineca din potirul cu o asemenea mirodenie vom simţi cum prinde a răsări în fiinţa noastră pomul cel bogat în roade. Sfaturile cele deştepte sunt fructul lucrării minţii înseninate, scânteind după îndelungile coborâşuri în conştiinţă. Din aceste scoborâri meditative s-au iscat reflecţiile cu frăgezimea şi curăţia izvoarelor nepervertite. Apoftegmele ce ni s-au dăruit formează un tezaur fără de pereche al lumii. Ne captivează şi ne iau în stăpânire prin adevărurile lor cristaline, astrale, vorbind de la sine despre ceea ce-i cu drept important. Spun întotdeauna ceva răscolitor şi mai ales îndeamnă la schimbare în bine. Au un răsunet ca şi cum ar fi chiar glasurile propriei lăuntricităţi. Osmoza ce se petrece e determinată în mare măsură de puternica şi penetranta lor concreteţe. Pogoară în sufletul celui care le citeşte sau le aude cu forţa cuvântului buzdugan.

Acestea, cred, au fost şi temeiurile pentru care părintele Liviu Petcu şi-a bazat pledoaria sa cu privire la rosturile pocăinţei pe puterea extraordinară de convingere a apoftegmelor „Patericului”, veritabile bijuterii ale gândirii creştine. Zicerile părinţilor deşertului s-au făurit într-un laborios proces de distilare şi au în ţesătura lor firul tors din caierul începuturilor lumii. Vin, cum bine observa autorul, din inima cea curată, dintr-o existenţă ce-a fost angelică. Semnatarul cărţii ne oferă ofrandier aceste înţelepciuni, fiind convins că pot avea ecou în lumea de azi, în care păcatul e endemic şi nevoia de pocăinţă nemăsurată. Virginitatea izvorului poate atrage interesul unei societăţi în devălmăşie. Este, în măsura pătrunderii adevărurilor din miezul apoftegmelor, uşa de trecere din deşertul ce a luat în captivitate omenirea în pustia nevoinţelor înnoitoare.

Pledantul, autorul cărţii, are în bandulieră argumente multe şi demne de luat în seamă. Nu face în această lucrare, ca şi în altele, paradă de erudiţie, nu îmbracă mantia moralizatorului, ci ni se prezintă ca un povăţuitor cald, înţelegător, un deschizător de ferestre sufleteşti ferecate. Pare a fi tocmai ce se cere unei asemenea întreprinderi. Discursul, unul savant, nu-i lipsit de vorbirea pe înţelesul tuturor. Bate la ţintă, fără însă a-şi pierde eleganţa şi elevaţia estetică. Paginile sunt scrise de un teolog cu dar omiletic, dar şi cu harul slovei meşteşugit şlefuite.