Tămăduirea prin credinţă

Parafrazând o celebră expresie teologică, putem spune că ţinta bolilor trupeşti o constituie sufletul uman. De aceea, demersul vindecării necesită un progres duhovnicesc din partea omului, curăţirea de bolile trupului reprezentând un dar care - după cum reiese din Taina Sfântului Maslu - se datorează unirii prin har cu Dumnezeu. Aceasta o ştiu, în primul rând, medicii, care - asemenea patronului lor spiritual, Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon - în clipa în care pacienţii lor se zbat între viaţă şi moarte pe masa de operaţie, nevăzuţi, sub masca chirurgicală, imploră ajutorul lui Dumnezeu. De aici şi vorba între aceşti medici: "Noi tratăm, Dumnezeu vindecă". De asemenea, o mai ştiu cei apropiaţi celor aflaţi în suferinţă, care nu contenesc rugăciunile pe holurile spitalelor. Dar, cel mai important, acest lucru îl recunosc bolnavii înşişi, care ştiu că nu pot avea pretenţia ca alţii să invoce în numele lor mila lui Dumnezeu, atât timp nu se vor sili şi nu se vor ruga pentru propria lor sănătate.

De multe ori, Mântuitorul nostru Hristos i-a vindecat pe cei bolnavi numai cu cuvântul Său şi a făgăduit să dăruiască darul vindecării bolilor acelora care vor crede în El. De aceea, Sfinţii Părinţi au asemuit Biserica Sa cu scăldătoarea Vitezda, în care toţi cei care intră cu credinţă primesc vindecare deplină prin curăţirea de patimi. Uneori, însă, din cauza ispitelor bolii care pun la grea încercare răbdarea celor aflaţi în suferinţă, legătura lăuntrică dintre trup şi suflet se rupe, relevând adevărul cuvintelor Mântuitorului nostru Hristos, care spune: "Că duhul osârduitor este, iar trupul neputincios" (Mt. 26, 41). Sf. Maxim Mărturisitorul, vorbind despre boala de care suferea Sfântul Apostol Pavel, spune: "Dar dacă alta este raţiunea naturii şi alta a harului, este lucru limpede şi vădit că Sfinţii ca Sfinţi făceau minuni din pricina harului, dar ca oameni pătimeau din pricina firii. Aceasta pentru că harul nu desfiinţa trăsătura pătimitoare a firii, dat fiind că raţiunile firii şi ale harului nu se amestecau nicidecum". Acest caz particular relevă faptul că adeseori, cu toate că sufletul vrea să ajungă la părtăşia cu Dumnezeu, din pricina patimilor, trupul - deşi are capacitatea de a fi făcut mijloc de biruinţă asupra diavolului şi, implicit, asupra suferinţei - nu poate să mai urmeze sufletului.

Însă mult mai grav este cazul în care din cauza păcatului, care, după cum afirmă Cuviosul Antonie cel Mare, "este o patimă a materiei", boala trupească a unui singur om poate foarte uşor să molipsească sufletele mai multor oameni. Un astfel de caz este cel al Sfinţilor Apostoli ai Mântuitorului nostru Hristos, cărora abia le conferise puteri taumaturgice, inclusiv aceea de a alunga demoni, dar erau neliniştiţi din cauză că duhurile nu li se supuneau. Şi se temeau că au pierdut harul primit în dar de la Dumnezeu. Ucenicii Săi nu puteau să mute nici măcar un bob de muştar pentru că aveau nevoie de o credinţă care să mute şi munţii!

Cu ocazia vindecării lunaticului, dar şi a altor tămăduiri săvârşite în prezenţa lor, aşa cum a fost şi cea a orbului din Ierihon, ei aveau să înţeleagă faptul că numele Mântuitorului nostru Hristos nu trebuia folosit ca o formulă magică, ci ca o forţă generatoare de credinţă. Biserica, această instituţie a oamenilor marcaţi de întâlnirea lor cu Dumnezeu, urmăreşte prefacerea duhovnicească continuă a oamenilor în expresii vii ale Cuvântului lui Dumnezeu. În raport cu bolile trupeşti, scopul misiunii ei - care nu caută să se substituie celui terapeutic din sistemul sanitar - este în primul rând acela de a-i ajuta pe oameni să îndure prin credinţă în Dumnezeu suferinţele cauzate de acestea. Dar - indiferent dacă, cu ajutorul Bisericii, oamenii dobândesc atât vindecarea trupească, cât şi sufletească, sau doar pe cea sufletească - cred că esenţială rămâne capacitatea proactivă de transformare a suferinţei într-o credinţă mântuitoare.