Tămâie şi alcov

De la naştere până la moarte, fiecare ne punem speranţele, cel puţin în anume perioade ale vieţii, într-o Mare Întâlnire. De aceea nu există angoasă mai puternică a copilăriei decât teama de abandon, ce rămâne şi ulterior prototip al dificultăţilor de împlinire a nevoii de construire a identităţii prin contactul cu Lumea.

Ce este această Întâlnire, pe cine aşteptăm de fapt şi ce ne dorim ca întrevederea să rezolve pentru noi? Şi mai mult, necesită evenimentul o stare specială, o pregătire, sau, dimpotrivă, se întâmplă oricum? Sunt întrebări incomode, căci răspunsul nu implică doar logica minţii, ci şi angajare, dedicare perpetuă - or, nu-i mai simplu să amânăm?

Şi amânăm, într-adevăr... dar continuăm să cerem "semne şi minuni": e greu să recunoaştem în fiecare respiraţie un miracol, e greu să ne ascultăm bătăile inimii şi să ne lăsăm inundaţi de recunoştinţa pentru faptul de a fi vii. Lipsindu-ne perspectiva timpului şi mai ales cea a netimpului, trăim doar dimensiunea orizontală a unui spaţiu pe care-l dilatăm sau îl comprimăm după toanele noastre, fie ele afecte primitive ori pasiuni. Un spaţiu în care nu mai operează diferenţa, ori, cum ar spune un clasic, un spaţiu "necalificat": deşertul pe care încercăm să-l anihilăm cu pendulări între treptele coborânde ale Grotei şi cele urcânde ale Templului, numite în psihologie cu nişte termeni nesuferiţi ce-şi au referent intrapsihic. Fiinţe ale Intervalului, afinităţile noastre sunt undeva în zona obscură a indecidabilului, starea noastră naturală e aceea de a fi suspendaţi, hăituiţi deopotrivă de răcnetele Bestiei din noi şi de atingerile suave ale Îngerului. În ce vom fi "găsiţi"? Încă o întrebare stânjenitoare, deci care mai suportă tergiversări.

Între timp, ca să ne convingem că trăim, ne prindem în jocul absurd al malaxorului în care parfumul de alcov se insinuează în fumul de tămâie, melanj de o valoare estetică indubitabilă... Aşa ratăm întâlnire după întâlnire şi, în loc să ne lăsăm pătrunşi de autenticitatea Prezenţei lui Dumnezeu în fiece secundă îngăduită în plus, strâmbăm din nas - lipsiţi de o brumă de vocaţie mistagogică, confundăm "să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea ta" cu încercările neîndemânatice de a ascunde caracterul degradabil al unei materii impure, suportată cu stoicism căci fără orizontul adevăratei naturi a acesteia: puritatea, căpătată prin primirea Tainei. Punem egal între liturghia ce stă în spatele fiecărei priviri şi lipsa de "participaţie mistică" ce face din oricare pereche de ochi nişte găuri fără fund. Că e fum de tămâie ori fum de ţigară, că sunt Trup şi Sânge jertfindu-se pentru noi ori pâine şi vin opace şi ireductibile, tot aia.

Nu recunoaştem în nici una dintre cărări Drumul Damascului, ne lipsim şi de partea lui Rahav, cea care ajunge să transforme zidurile sterpe ale Ierihonului în leagănul Vieţii. Ce jertfă, ce ofrandă, ce prefacere lăuntrică? Doar mai e timp...