Ţăndărei

Pe un drum, aproape obligatoriu în fiecare vară, de la Iaşi la Neptun, trenul opreşte în gara Ţăndărei; farmecul special al locului se descoperă la întoarcere, când garnitura opreşte acolo la vremea după-amiezii: vipie, aer năclăit în mierea unui soare albicios, fierbinte, câţiva câini abia mişcându-şi coada după pomana călătorilor, oameni din tren alergând după o sticlă cu apă (dar nu e Caragiale cu „un paâar cu apă, rogu-te!“, năduşeală), chipuri tuflite de caniculă, adulmecând în zadar briza lăsată în urmă, frisonând doar la aşteptata răcoare a serii din ţinuturile mai nordice spre care se îndreaptă agale, oftând şi scrâşnind din osii, „trenul soarelui“ şi al vacanţelor „cool“. De prin anii â80, brusc, Ţăndărei mi-a devenit simpatic, dacă nu chiar drag (aşa, din gară, timp de zece minute, cât se schimbă locomotiva; nu i-am cercetat, încă, lăuntrul), pentru că, după lectura romanelor lui Paul Georgescu (născut, acolo, la 7 noiembrie 1923), urbea pierdută în orizontul Bărăganului s-a transformat într-o sursă a plăcerilor pe care nu le pot oferi decât reveriile livreşti: Ţăndărei, sub nu-mele de Huzurei, constituie miezul romanelor „Mai mult ca perfectul“ (1984), „Natura lucrurilor“ (1986), „Pontice“ (1987), „Geamlâc“ (1988) şi, postum, „Între timp“ (1990). Ce e Huzurei - Ţăndărei în proza lui Paul Georgescu? Un loc pustiu, toropit de vipie, cu oameni lingavi, mereu năduşiţi de căldură, mişcându-se alene de la o cârciumă la alta, printre muşte, ghiozuri şi închinându-se zeiţei atotputernice care este siesta: „la diuseor dă la vi!“ - iată ce caută şi, culmea!, găsesc cei din Huzurei, locul unde se poate ajunge la „disoluţia timpului“. Asta numai în aparenţă, pentru că Huzurei este „cetatea vie“ a vremii (începutul secolului trecut), adunând, între casele şi străzile derizorii, o lume diversă, aflată în plină luptă pentru putere şi bani: în târgul amorţit de tihna siestei, se comit crime, se fac intrigi, trafic de stupefiante şi tranzacţii „en gros“, se discută aprins politică, se dau pronosticuri, au loc anchete, urmăriri, se consumă drame, se mănâncă vârtos şi se vând (cumpără) fete de măritat: o lume cu viaţa ascunsă dar atât de exemplară pentru acel timp. Copleşit, vara, de vipie şi, iarna, cutreierat de viscol, departe de „lumea dezlănţuită“ a Capitalei şi încă departe de vacarmul comercial al Brăilei, Huzurei nu este un loc tocmai liniştit pentru că, iată, aici se petrec, într-un scurt interval de timp, două crime dintre cele mai misterioase, se naşte un poet, se cumpără şi se vinde conştiinţă, se mişcă forţe sociale care pregătesc răscoala de la 1907: „micile“ evenimente consumate în insignifiantul Huzurei spun mai mult decât „marile“ jocuri politice din cabinetele ministeriale ale Capitalei timpului.