Teama ca semn al conştiinţei încărcate

Teama îi însoţeşte mereu pe aceia care au conştiinţa încărcată. Deşi nu o recunosc, deşi luptă în sinea lor cu ea, este o realitate interioară care caracterizează lumea celor care se surpă dintr-o ordine morală. În literatură, exemplele sunt cu duiumul. Dacă ne gândim doar la Crimă şi pedeapsă, Machbeth, Nero, putem înţelege cu uşurinţă că este o povară foarte mare a purta urmările faptelor rele.

Copiii nu înţeleg cu uşurinţă acestea. E greu să le explici, e greu să-i convingi. Mă gândesc că puştiul care îşi spunea Pip, de la Philip Pirrip, eroul lui Dickens din Marile speranţe, ar putea convinge, prin francheţe, pe cei de vârsta lui.

Să prezint mai întâi personajul, pentru a ne împrieteni degrabă cu el. Nu şi-a cunoscut nici tatăl, nici mama, şi adesea stătea în cimitir lângă mormintele lor şi medita. Era un băiat sensibil şi meditativ, crescut de sora mai mare şi de soţul ei, fierarul satului. Într-una din zile, când stătea şi încerca să descifreze ceea ce era scris pe crucile părinţilor, un deţinut care tocmai evadase i-a cerut să-i aducă de acasă, fără să spună nimănui nimic, mâncare şi o pilă pentru a-şi dezlega lanţurile. Pip a furat nişte pâine, o bucată de brânză, cam jumătate de borcan cu carne mărunţită, nişte rachiu şi o plăcintă cu carne şi a pornit către mlaştinile împresurate de ceţuri.

Ceţurile sunt un simbol al lipsei de claritate spirituală, al orbirii sufleteşti a celor care nu îşi trăiesc virtuos viaţa. Acolo, în ţinutul mlăştinos, era vasul cu cei care ucid şi fură, înşală şi fac tot felul de fărădelegi.

În ziua aceea, Pip a luat cunoştinţă de răul din jur şi de răul din el. Şi faţă de unul, şi faţă de celălalt, simţea groază. A început să înţeleagă ce înseamnă povara unui suflet, mai cu seamă a unui suflet de copil: "De atunci încoace, deşi a trecut mult timp, m-am gândit mereu că nu mulţi cunosc povara tainelor pe care le poate ascunde un suflet de copil cuprins de groază. Indiferent cât de ilogică e groaza, ea tot groază rămâne. Eram îngrozit de moarte de interlocutorul meu cu obada de fier; eram îngrozit de moarte de mine însumi, căci mi se smulsese o făgăduială oribilă."

Nu se putea împăca cu conştiinţa lui în privinţa furtului. Noaptea nu-i mai aducea odihnă. Imaginaţia i-o luase razna, chiar şi în somn: "Când am reuşit să adorm în noaptea aceea, m-am visat plutind în jurul unui râu, luat de fluxul de primăvară spre vasul de închisoare; un pirat-stafie îmi striga prin portavoce, în vreme ce treceam pe lângă spânzurătoare, că ar fi mai bine să vin la ţărm şi să nu mai amân, căci oricum tot voi fi spânzurat. Mi-era teamă să dorm, cu toate că eram toropit de somn, pentru că ştiam că la prima geană a dimineţii trebuia să fur din cămară."

Nu e nici pe departe vorba despre imaginaţia fără limite a unui copil, cât despre procesul de formare morală, de viaţa care se contura în el, în atingere cu oamenii, cu lumea. Sunt lucruri care astăzi nu-i mai preocupă pe unii părinţi, care nu ştiu că abandonarea copiilor în faţa televizorului tot abandon se cheamă şi că acest lucru nici pe departe nu poate determina o creştere morală normală.

În fine, prietenul nostru Pip, pe lângă faptul că în noaptea aceea nu putuse dormi, se sculase dimineaţă încă mai plin de teamă. Teama crescuse în aşa măsură, încât i se părea că până şi lucrurile necuvântătoare îl condamnau pentru vina lui: "Îndată ce linţoliul uriaş de catifea neagră, dincolo de ferestruica mea, s-a pătat de stropi cenuşii, m-am ridicat şi am coborât scările; fiecare scândură din cale şi fiecare scârţâit al fiecărei scânduri îmi strigau: "Opreşte-te, hoţule!" şi "Sculaţi-vă, doamnă Joe!" În cămară, care era mult mai garnisită ca de obicei, datorită perioadei sărbătorilor, m-am speriat rău de un iepure atârnat cu capul în jos..."

Băiatul a furat mâncarea pentru deţinutul fugar şi a plecat spre mlaştinile împresurate de ceţuri. Observa cu minuţiozitate tot ceea ce era în jur, dar în egală măsură observa lumea lui interioară. Era un echilibru între lumea pe care o privea cu uimirea de copil, pe care o descoperea şi o înţelegea zilnic, şi lăuntrul lui.

Cugetul încă îi era încărcat, şi acea dereglare lăuntrică o desluşea şi înafară: "Când am ajuns la mlaştini, ceaţa se îngroşase şi mai mult, aşa că în loc să fiu eu acela care alergam spre ceva, aveam impresia că totul aleargă spre mine. Un lucru foarte neplăcut pentru un cuget încărcat. Porţile stăvilarelor şi malurilor se repezeau spre mine dintre neguri, parcă strigându-mi, cât se poate de limpede: "Priviţi băiatul cu plăcinta altcuiva! Opriţi-l!" Cirezile îmi apărură în cale la fel de brusc, fixându-mă cu privirea şi scoţând aburi pe nas.

Nu doar lucrurile şi obiectele păreau să îl acuze, dar acestea erau semne ale unei instanţe superioare: ""Hei, furăciosule!" Un bou negru, cu o pată albă la gât - care în conştiinţa mea tulburată luase aerul unui prelat -, m-a fixat cu încăpăţânare, mişcându-şi capul turtit după mine atât de acuzator, încât am îngăimat: "N-am avut ce face, domnule, n-am luat-o pentru mine!"

Întâlnirea cu deţinutul hămesit şi înfrigurat ni-l arată pe Pip grijuliu faţă de suferinţele oamenilor, indiferent de starea lor morală sau materială. Mila, ea a fost motorul faptelor sale. Compasiunea faţă de cei suferinzi este una dintre virtuţile preferate ale lui Dickens. Eroii lui cei mai nobili o au, deşi de cele mai multe ori nobleţea sufletească nu coincide cu nobleţea obţinută prin titluri. Pip va înţelege aceasta curând, când va fi chemat în compania bogatei domnişoare Havisham şi a Estellei. Estella cea orgolioasă nu avea ochi pentru calităţile morale ale prietenului nostru şi îl umilea, bucurându-se văzându-l că plânge, şi toate acestea din cauza condiţiei sale umile…