Teatrul şi filmul creştin: între noi orizonturi şi dispariţie

Foarte mulţi creştini deplâng lipsa unor activităţi recreative care să nu îndemne la păcat. Printre acestea, vizionarea unei piese de teatru sau a unui film care să provoace dimensiunea spirituală în detrimentul celei carnale este una dintre cele mai frecvente cereri. În ultima vreme ne confruntăm cu o invazie a pieselor şi filmelor obscene sau violente, cu pretinse valori de artă. Arta a devenit promotorul fiecărei viziuni mai mult sau mai puţin normale asupra lumii. Dintr-o dată, arta şi-a pierdut caracterul sacru în favoarea unei sacralizări a profanului.

Ştim că, în primele veacuri ale creştinismului, teatrul era osândit de către Sfinţii Părinţi. Sunt convins că, şi în zilele noastre, o parte dintre piesele jucate s-ar integra perfect în sistemul de ispite al demonilor. Multe scene sunt jucate într-o îmbrăcăminte sumară, sunt proliferate cuvinte vulgare şi, deseori, ceea ce sugerează cursul piesei nu este deloc o lecţie de viaţă. În aceeaşi categorie se încadrează şi filmele. Previzibile, bogate în erotism şi agresivitate, nu mai reprezintă astăzi nici măcar clişeele de odinioară. În aceste condiţii se ridică două întrebări fundamentale. Prima dintre ele: Teatrul şi filmul mai merită atenţia creştinilor? Cea de-a doua: În ce măsură mai există piese şi filme „creştine“?

Pentru cunoscătorii acestor două domenii, lucrurile sunt destul de clare. Răspunsul pozitiv apare la ambele întrebări. Chiar dacă piesele de teatru sau filmele actuale se degradează din ce în ce mai mult, rămân suficiente exemple clasice demne de a fi urmărite. De asemenea, încă se mai scriu şi se regizează creaţii creştine în ambele domenii. Este adevărat că sunt din ce în ce mai puţine, dar nu au dispărut încă total. Personal, consider că se traversează o perioadă de criză, în care vom observa dacă principiile creştine vor mai putea fi recunoscute vreodată pe scenă sau pe micile ecrane.

Atunci când vorbesc despre o piesă de teatru sau un film creştin, nu mă refer neapărat la faptul că trebuie să abordeze un subiect din viaţa Bisericii (viaţa unui sfânt, un eveniment notoriu, precum Patimile, sau pur şi simplu o reconsiderare a trăirii liturgice). Mă refer în primul rând la o poruncă evanghelică pe care respectiva creaţie o păstrează în sine, asemenea unei raţiuni eterne. În definitiv şi la urma urmei, am fi prea pretenţioşi dacă ne-am rezuma doar la acele creaţii cu subiect creştin. De altfel, sunt destul de puţine. Există, însă, numeroase opere, care, chiar dacă nu fac referire directă la creştinism, sunt creştine în conţinut. Mă refer la filme precum „Cronicile din Narnia“ sau „Stăpânul inelelor“. Spre deosebire de Harry Potter, acestea, deşi fac parte din acelaşi gen, poartă pecetea creştină, aşa cum „Harry“ o poartă pe cea demonică.

Cât despre piesele de teatru, nu are sens să mai acord acum alte exemple. Sunt numeroase piesele de teatru clasice care pun atâta accent pe iubire, sacrificiu, credinţă, încât caracterul lor creştin poate fi uşor recunoscut. Ne-am învăţat poate să credem că ne întâlnim cu Dumnezeu doar duminica şi în sărbători, dar uităm că El ni Se descoperă în toate întâmplările vieţii noastre. Cea mai importantă cunoaştere a lui Dumnezeu este cea existenţială, atunci când El devine parte integrantă a vieţii noastre cotidiene. Cine nu a învăţat să stea cu Dumnezeu în orice activitate Îl ignoră şi în biserică. De aceea, filmul şi teatrul nu pot fi considerate lucruri rele, ci doar anumite producţii ale lor, care conţin lucruri vădit anticreştine. Este greşit să credem că există domenii unde Dumnezeu este total exclus. Chiar dacă oamenii Îl exclud, asta nu înseamnă că El nu mai lucrează cu ei. Ar fi bine să reuşim să vedem influenţa lui Dumnezeu în toate, nu doar în cele pe care noi le considerăm bune.

Totodată, să nu uităm că producţiile creştine nu au dispărut de tot. Filme ca „Ostrovul“ sunt un bun exemplu. Trebuie să începem să învăţăm că în viaţă nu sunt lucruri rele şi lucruri bune, ci doar lucruri de care te foloseşti bine, sau de care te foloseşti rău.