Temeritate în suferinţe

Adevărate modele de elocinţă, născute din preocuparea de a-i ajuta şi întări pe cei aflaţi în necazuri, epistolele Sfântului Vasile cel Mare constituie, prin vasta lor destinaţie, un spaţiu de gândire şi povăţuiri în care ilustrul părinte capadocian împleteşte zelul filocalic al iubirii lui Dumnezeu şi dorul desăvârşirii sufleteşti prin care învaţă şi zideşte sufleteşte întreaga obşte.

Folosind stilul epistolar, asemeni Sfântului Apostol Pavel, Sfântul Vasile alcătuieşte prin epistolele sale imne de neîntrecută frumuseţe închinate vieţuirii în Hristos, urmărind să îndrepte anumite reguli disciplinare, de ordin dogmatic şi liturgic. Aceste scrisori sunt mesaje înflăcărate pentru sprijinirea celor aflaţi în suferinţă, cum sunt epistolele 5 şi 6 adresate lui Nectarie şi soţiei sale pentru nefericita întâmplare de a-şi fi pierdut fiul, Sfântul Vasile alinând inimile lor prin cuvinte duhovniceşti, pentru că "cine ar putea avea o inimă de piatră încât să treacă peste astfel de lovituri cu indiferenţă?" Îndurerarea în care se află Nectarie pentru pierderea moştenitorului unei case strălucite, reazemul familiei, nădejdea patriei, "ce inimă n-ar înduioşa-o de tot, fiind tare ca diamantul?" Toate sunt îmbrăcate în negru, iar "de am vrea să lăcrimăm pentru cele întâmplate nu ne-ar ajunge viaţa întreagă", şi "chiar valurile râurilor de s-ar transforma în lacrimi, n-ar putea să plângă îndeajuns". Sfântul Vasile îşi identifică durerea cu a prietenului său: "bucuriile şi durerile tale erau bucuriile şi durerile mele", amintind că i-a fost aproape mereu.

Sfântul Vasile rosteşte cuvinte de mângâiere şi către soţia lui Nectarie, originară din Cezareea, pe care Sfântul Vasile o cunoscuse la Constantinopol, unde fusese retor, adresându-i-se pe un ton delicat şi emoţionant, socotind că "întocmai ca la un ochi inflamat, cea mai uşoară atingere provoacă iritare, tot aşa şi în sufletul lovit de adâncă mâhnire, cuvântul s-ar putea să provoace tulburare". Aminteşte de mama Macabeilor, care, "ştiind de moartea celor şapte fii ai ei, n-a plâns, ci prin rugăciunea de mulţumire către Dumnezeu a ajuns bine plăcută lui Dumnezeu". Îi îndeamnă pe cei doi soţi să pună în lumină darul pe care Dumnezeu ni l-a pus în inimă, judecata înţeleaptă, înţelegând că această viaţă este mai mult durere şi neputinţă şi Dumnezeu rânduieşte fiecăruia din ceea ce-i este de folos; povăţuindu-l să nu îngenuncheze, nelăsând întristarea să-l copleşească, ci să se convingă că "n-am pierdut pe fiul nostru, ci l-am dăruit Celui ce ni l-a dat".

Vrând să mângâie inima soţiei lui Nectarie pentru durerea suferită, Sfântul Vasile apelează la sensibilitatea maternală, spunându-i că ştie ce-i în sufletul mamelor, lăudându-i purtarea cuviincioasă faţă de toată lumea; pierderea fiului ei pe care-l fericeau toate mamele, fiu cum şi-ar fi dorit să fie şi copiii lor, a produs o adâncă mâhnire pentru toţi.

Susţinerea pe care Sfântul Vasile o arată faţă de Nectarie, socotit ca fiind viitorul patriarh al Constantinopolului, este şi una a Bisericii care sprijină pe cei mai buni, însă nu angajându-se în lupte de partid. Calităţile lui Nectarie sunt evidenţiate ca fiind statornice şi ascendente, "având cele mai frumoase însuşiri, şi care, datorită virtuţii în multe domenii, a urcat la o strălucire atât de mare". Sprijinul pe care i-l acordă Sfântul Vasile vine să dovedească încrederea în pronia divină, negând lucrurile necurate ce se petreceau în privinţa alegerilor din cauza criteriilor omeneşti, alegerea trebuind făcută în duhul Bisericii.

Epistolele se încheie într-un ton optimist, Sfântul Vasile având convingerea că funcţia e de la Dumnezeu şi nu prin subiectivismul omenesc. Îndemnul final de a cere împlinirea voinţei lui Dumnezeu, şi nu a noastră, dă mărturie despre pronia divină, despre atotştiinţa lui Dumnezeu, Care ştie ce ne foloseşte nouă şi ne dă în consecinţă, datori fiind să ne încredem în purtarea Lui de grijă faţă de noi, faţă de cei plini de virtuţi pentru a ne fi conducători morali şi duhovniceşti.