Tendinţe spre dezinstituţionalizarea religiei

Nu trebuie să fii mare specialist în analiza fenomenului religios pentru a înţelege că, în ultimele decenii, a crescut foarte mult interesul ştiinţific faţă de acesta, cu precădere din perspectiva ştiinţelor sociale şi religioase. Pe de altă parte, se observă cu ochiul liber faptul că, în Europa, religia, instituţionalizată odinioară, atât de pregnant prin Biserică, începe să suporte mutaţii. În vreme ce marile Biserici istorice îşi pierd o parte dintre credincioşii practicanţi, la periferiile lor se regrupează adepţi ai unei religiozităţi extraecleziale; e vorba de curente, mişcări, grupări, cercuri religioase, slab organizate şi manifestând orientări mai degrabă personale, contribuind cu toate laolaltă, într-un fel sau altul, la dezinstituţionalizarea Bisericii şi celorlalte instituţii sociale.

S-a vorbit şi se vorbeşte mult despre dialogul interconfesional şi interreligios; se depun multe eforturi în acest sens. Pe de altă parte, nu este de ignorat faptul că o parte dintre credincioşi se îndepărtează de ceea ce numim „religia instituţională“, revendicând conservarea propriei identităţi, dar căzând într-o formă de fundamentalism religios.

Prin aceasta nu se face altceva decât o diferenţiere în cadrul comunităţilor credincioşilor, în sensul orientării acestora, respectiv în genul unui „sector explicit şi interactiv“, unui sector care implică o religiozitate „difuză“, unui „sector fundamentalist“, ca şi a unui „sector neoreligios“. În ceea ce priveşte convingerile lor religioase, aceştia au fost catalogaţi drept „creştini religioşi în general“, „creştini exclusivi“, „umanişti religioşi“, „neoreligioşi“ sau „umanişti fără religie“.

În consecinţă, comunităţile religioase trebuie să-şi găsească propria cale în contextul pluralizării şi individualizării socio-culturale actuale; e vorba de un refugiu fie spre o religiozitate postmodernă, dezinstituţionalizată, fie în direcţia unei instituţionalizări rigide şi fundamentaliste. Schimbările şi provocările religioase sunt axate şi influenţate de procesele sociale generale. Ele sunt localizate în orizontul general al procesului de modernizare şi se regăsesc în special în Europa şi în mediul care poartă amprenta societăţii şi culturii europeano-americane. Modernismul vizează, de altfel, trei nivele, şi anume social, cultural şi personal, în sensul pluralizării acestora. Pe de altă parte, pluralizarea culturală, materializată preponderent în domeniile ştiinţelor, artei şi valorilor morale, implică totodată o pluralizare, o diferenţiere şi o secularizare a religiosului.

Lucrul acesta se vede cel mai bine în peisajul Europei Centrale: monocultura şi monoreligiozitatea sunt substituite de o bogată ofertă culturală şi religioasă. A fi religios a început să devină, din păcate, ceva original şi absolut personal, fără nici o legătură cu viaţa comunităţii. Religia s-a transformat într-un monopol individual, în virtutea pluralizării şi individualizării ei. Nu e nimic altceva decât o opţiune personală, potrivit căreia îţi orientezi viaţa într-un sens pe care tu însuţi ţi-l propui. În această „ecuaţie“ nu se regăsesc nici un fel de tradiţii, instituţii bisericeşti, prescripţii obligatorii. E vorba, pur şi simplu, de o privatizare a sentimentului religios, o privatizare care nu mai are nimic în comun cu Biserica sau cu religia instituţionalizată. Într-o atare perspectivă, religia nu mai reprezintă nimic din ceea ce ne priveşte, ci vizează exclusiv ceea ce mă priveşte!

E de la sine înţeles că o asemenea privatizare a religiei va conduce, mai devreme sau mai târziu, la un „faliment“ al tradiţiei, care face posibilă, în continuare, transmiterea învăţăturilor şi ritualurilor religioase pentru generaţiile următoare. În cultura postmodernistă nu mai există un centru în jurul căruia să se polarizeze credinţa. În religiile monoteiste, serviciul divin săptămânal (duminica, sâmbăta sau vinerea) s-a constituit dintotdeauna într-un liant, într-un centru de legătură şi comuniune. Din păcate, astăzi, Liturghia creştină din fiecare duminică adună prea puţini credincioşi, pentru a putea fi considerată centrul comunităţii pe care o reprezintă; a devenit o activitate religioasă oarecare, între multe altele posibile, implicând un număr relativ mic de credincioşi, mai ales în bisericile occidentale.

Pierzându-se legătura dintre cult şi cultură, religia riscă să devină un simplu consumabil între atâtea altele.