Teodor Sofia, o viaţă închinată misiunii de dascăl

În decursul anilor, la târgul de pe apa Şomuzului din Fălticeni, mulţi oameni au desfăşurat o intensă activitate culturală şi au întreţinut o sfântă comuniune între membrii comunităţii din acest loc mirific. Departe de Capitală, în provincia de lângă munţii Stânişoarei se puteau întâlni mari dascăli care şi-au pus sufletul pentru elevii lor, scriitori dăruiţi cu multe daruri, preoţi de vocaţie, povestitori de mare faimă, pictori, muzicieni şi oameni care au cultivat în mod admirabil virtutea prieteniei. În acest spaţiu, izolat la prima vedere, s-au născut ori au venit pentru un anumit timp personalităţi de seamă.

Comori în vase de lut

Nu se pot aminti în aceste rânduri toate numele sonore care au strălucit în vremuri diferite, dar se poate vorbi, fie şi în treacăt, de neuitatele vizite făcute de Eminescu bunului său prieten Ion Dragoslav, care-l primea într-o modestă căsuţă „pitită“ între o mulţime de copaci din zona Oprişeni-Buciumeni, într-o oază de linişte şi frumuseţe. Pentru marile personalităţi ale ţinutului, din mult respect, un loc deosebit l-au ocupat dascălii lor. Anii de şcoală, dăruirea profesorilor şi modelul pe care aceştia l-au oferit elevilor se regăsesc în paginile nemuritoare ale scriitorilor fălticeneni. Creangă, Lovineştii, Sadoveanu, Grigore Ilisei şi cei dimpreună cu ei au scris cu cerneala inimii pagini de aleasă recunoştinţă pentru truditorii de la altarul şcolii.

Gândindu-mă adeseori la anii de altădată petrecuţi la Fălticeni, îmi amintesc cu „evlavie“ de oameni şi locuri a căror lumină a luminat în întunericul de atunci, continuând să lumineze şi în zilele noastre. Profesorii de limba şi literatura română constituie o „castă“ specială, de trăitori în duhul locului, cunoscători nu doar ai literaturii, ci înnobilaţi cu inspiraţie care vine dintr-un izvor binecuvântat ce are legătură cu rugăciunile sihaştrilor din munţii Stânişoarei sau ale monahilor care s-au nevoit în Mănăstirile Probota, Râşca şi Slatina.

Profesorii de limba şi literatura română din Fălticeni erau, de fapt, adevăraţi scriitori, cei mai mulţi cu operă învăţătorească îndelungată, cu mare sensibilitate, pricepere şi dăruire. Păcat că unii dintre ei n-au lăsat operă scrisă din care să înveţe posteritatea. Însă opera lor s-a transmis prin viu grai ucenicilor, atât cât s-a putut, în vremuri neprietenoase. Cuvintele lor sunt adevărate comori păstrate în vase de lut, care-şi păstrează nealterată valoarea în ciuda trecerii anilor.

Lacrimile din năframă

Dintre profesorii anilor ’70-’80 nu-i putem uita pe Gheorghe Butnaru, neuitatul meu profesor şi diriginte din liceu, Mioara Gafencu, autoare de monografii şi conducătoare de cenaclu, Sofia Butnaru, discretă şi competentă, ori Teodor Sofia, care mi-a fost profesor de română în timpul gimnaziului. Mi-aduc aminte de atmosfera specifică şcolii care purta numele făuritorului Unirii Principatelor Române, Alexandru Ioan Cuza. Profesoara Veronica Calistru, o femeie de rară modestie şi nobleţe, de bunătate, echilibru şi hărnicie, Maria Cojocaru de la matematici, Creţu Gh., temutul şi asprul profesor de fizică, Dănuţ Stan, istoric bun şi apropiat elevilor, plin de omenie şi altruism, Ioan Ştirbu, director adjunct şi profesor de sport, ori Gheorghe Popa, istoric şi director al şcolii. Ar mai fi şi alte nume de amintit, dar mă opresc acum la profesorul Teodor Sofia, care ne-a învăţat să cunoaştem câte ceva din frumuseţea literaturii române. Venea de cele mai multe ori fără servietă ori materiale auxiliare. Ne vorbea din memorie, ştia versuri şi citate multe, făcea comentarii competente la fiecare autor şi la operele acestuia. În unele zile era senin, liniştit, alteori răvăşit şi revoltat. Făcea parte din lumea boemă a oraşului, nu respingea invitaţiile la un pahar cu vin sau la o halbă de bere.

Teodor Sofia se născuse aproape de Fălticeni, în satul Bogata, de lângă vechea capitală a Moldovei, Baia, în acelaşi an cu tatăl meu, în 1937. Părintele lui a murit pe front, numărându-se în ceata eroilor care au apărat pământul sfânt al ţării. Băieţelul Teodor avea trei ani când şi-a condus tatăl care pleca la război. Tatăl i-a dat băieţelului o năframă cu flori, spunându-i: „când îţi va fi dor de mine, să-ţi ştergi ochişorii cu năframa asta...“. Mult a întrebat Teodor pe mama sa unde e tatăl lui, dar n-a rămas să se mângâie decât cu năfrămioara... Familia Sofia din Bogata a primit ordin militar că Mihai a căzut la datorie. A crescut greu, printre încercări şi privaţiuni. Urmând studii strălucite de filologie-istorie-filosofie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, a fost invitat să rămână printre ostenitorii universitari, dar a renunţat din iubirea lui pentru ţinutul Fălticenilor. A fost profesor la câteva şcoli din satele Râşca, Buda, Drăguşeni, Bogata şi în Fălticeni, din anul 1974.

A condus ca director liceul din Drăguşeni şi cele două şcoli din Buda şi din satul natal. Pentru merite deosebite a fost promovat inspector şcolar pentru catedra de limba română. În această calitate a condus cercurile pedagogice din zonă.

Poseda cunoştinţe vaste de istorie, literatură română şi universală, latină şi din alte domenii. Era prezent în viaţa cetăţii, participând la puţinele manifestări cultural-artistice din perioada aceea. Se împrietenise cu preotul Leonida Gavrilescu, poet mai puţin cunoscut, şi cu Nicolae Labiş, pe care-l ştia din timpul studenţiei. În momentele de bucurie şi deschidere sufletească făcea mărturisiri preţioase elevilor şi apropiaţilor săi. Amintirile din anii copilăriei ori ai studiilor şi din întâmplările vieţii se aflau printre subiectele pe care le dezvolta la orele de curs, în recreaţie sau în timpul liber. Venea uneori glumind, abordând tematici care ne fascinau şi terminam orele în aceeaşi notă de optimism. Alteori „tuna şi fulgera“ şi pedepsea neştiinţa elevilor cu note mici şi gesturi dure.

A citit până în clipa morţii Sfânta Scriptură

Viaţa profesorului Teodor Sofia s-a consumat în focul iubirii pentru şcoală, pentru elevii vremii, pentru cărţile care-i umpleau odaia în care locuia. Venea adeseori cu o carte proaspătă sub braţ, ne-o prezenta şi uneori trecea întreaga oră fără să mai intervenim în vreun fel.

A murit cu mult înainte de vreme, fără să aibă timp să-şi scrie amintirile, gândurile, cuvintele înţelepciunii la care ajunsese.

Poate soţia lui, învăţătoarea Ileana Sofia, autoare de cărţi, va găsi răgaz să scrie mai mult despre viaţa profesorului Teodor Sofia.

M-am bucurat mult să ştiu că somnul ce-l doarme întru aşteptarea învierii celei de obşte îi este vegheat de rugăciunile îndelungi ale soţiei sale. Prezentă mereu la slujbele de la Biserica „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul“, învăţătoarea Ileana Sofia a descoperit profunzimea cuvintelor Evangheliei. Probabil era un subiect drag şi în discuţiile cu soţul ei. Cred, de altfel, că educaţia religioasă din familie, dobândită în satul Bogata, a rămas la inima profesorului meu până în ziua din urmă a vieţii lui. Soţia lui îmi spunea că a citit până în clipa morţii Sfânta Scriptură, pe care o considera, cum este şi firesc, cartea de căpătâi din istoria umanităţii.

Mai pot adăuga că profesorul Teodor Sofia face parte dintr-o galerie de dascăli minunaţi, care au făcut câte ceva pentru Şcoala românească. Scrisul caligrafic prin excelenţă, iubirea de carte, comentariile inspirate şi grija pentru formarea elevilor săi rămân calităţi de neuitat pe care le asociem cu numele său, care înseamnă deodată înţelepciune şi dar al lui Dumnezeu.