Teologia şi filosofiile

Multă vreme, de-a lungul istoriei, filosofia a fost considerată o „slujnică a teologiei“ (ancilla theologiae). Era în perioada în care teologia însemna un fel de regină a tuturor ştiinţelor, oferind sau încercând să ofere răspunsuri privind toate tainele universului, în baza Revelaţiei lui Dumnezeu. Mult mai târziu, însă, începând în special cu epoca Luminilor, rând pe rând, ştiinţele, indiferent de profilul lor, s-au detaşat de teologie şi religie, în general, devenind ştiinţe autonome. Totuşi, după o aşa de lungă vreme, în lumea de azi, când e atâta nevoie de dialog, de apropiere, de interdisciplinaritate, de interconexiuni pe diverse planuri, se resimte acut nevoia nu a întoarcerii ştiinţelor sub umbrela teologiei sau a religiei, cât mai ales a reîntâlnirii lor, a intrării lor în dialog. E şi cazul teologiei, al credinţei creştine şi al filosofiei.

Filosofia e insuficientă pentru a cuprinde creştinismul

La nivelul cel mai de jos, filosofia reprezintă o formă de gimnastică intelectuală, care ajută la exersarea gândirii. Acest lucru nu este deloc rău. Unii se plâng de faptul că filosofia nu duce nicăieri, iar acuzaţia nu este cu totul nejustificată. Multe curente filosofice au sfârşit în fundături; totuşi, studierea lor ne arată cel puţin unde se află aceste drumuri blocate.

Însă, importanţa filosofiei nu se sfârşeşte aici. De pildă, cercetarea istoriei filosofiei este asemenea unui exerciţiu de navigaţie, în sensul că te ajută să descoperi unde te afli. Cercetând diferitele curente filosofice şi comparându-le cu învăţătura creştină, poţi afla cu exactitate poziţia pe care te găseşti, cel puţin din perspectivă intelectuală. Fireşte, acest lucru nu e valabil doar pentru creştin, ci pentru oricine. Cunoaşterea istoriei ideilor te ajută deseori să înţelegi unde conduc ele. Existenţialismul individualist al lui Kierkegaard din secolul al XIX-lea s-a dorit iniţial un fel de salvator al creştinismului de ravagiile idealismului, dar, finalmente, a condus şi el la o sărăcie a credinţei. Pentru un creştin autentic, importanţa filosofiei e conferită, în principal, de modul în care aceasta îl ajută să privească şi să perceapă creştinismul în perspectivă. Credinţa creştină nu este o formă a platonismului, a idealismului, a existenţialismului etc. Prin urmare, valoarea creştinismului depinde de valoarea credinţei în Iisus Hristos, în revelaţia biblică şi în tot ceea ce implică ele.

Dialogul dintre teologie şi filozofie, ca entităţi distincte, e absolut necesar; mai puţin o asociere prea intimă a creştinismului cu o anumită filozofie. R. Bultman considera, de pildă, existenţialismul lui Heidegger drept temeiul filosofic al creştinismului, iar, cu mai bine de un secol în urmă, acest fundament era socotit a fi o formă de idealism, privit ca singura temelie filosofică posibilă a credinţei creştine. Ca să nu mai vorbim de faptul că, mai demult, creştinismul a fost asociat cu aristotelismul, platonismul sau neoplatonismul, dar de fiecare dată s-a trezit reprezentat de idei străine lui. Mai devreme sau mai târziu, filosofia, care la început se arăta foarte promiţătoare, s-a dovedit a fi insuficientă.

Uneori se întâmplă ca un teolog să împărtăşească pe deplin o anume filozofie, să fie chiar orbit de o anumită idee, socotind-o un fel de cheie universală, care oferă toate răspunsurile. Un exemplu în acest sens îl reprezintă ideea lui Schleiermacher privind esenţa religiei ca sentiment al dependenţei absolute. Pentru Schleiermacher, această idee - de altfel, nimic altceva decât un element al experienţei religioase, devine o unitate de măsură pentru evaluarea întregului adevăr religios. Faptul acesta l-a împiedicat pe filosoful german să recunoască multe alte lucruri fundamentale pentru creştinism, lăsându-l prizonier unui crez cu totul sterp.

Nu avem nevoie decât de echilibru

Singura opţiune valabilă în relaţia cu filosofia profană pentru creştinism este aceea de a elabora o filosofie a religiei creştine pe baza Revelaţiei şi a experienţei practice a creştinului în relaţia sa cu Dumnezeu. Nu e vorba nici pe departe de o transformare a mesajului creştin într-un fel de filosofie ezoterică. Oamenii se întâlnesc cu Dumnezeu prin Evanghelia prezentată de Biserică şi nu prin mijlocirea unor argumente confuze. Nu toată lumea are acces spre filosofie. Oricine poate fi sau deveni un foarte bun creştin, chiar dacă nu posedă o pregătire intelectuală deosebită, chiar dacă nu înţelege în profunzime esenţa lucrurilor şi realităţilor din jurul său.

La fel de bine, problema aceasta poate fi pusă şi dintr-o altă perspectivă. Creştinismul trebuie să aibă capacitatea de a-şi justifica menirea şi rostul prin sine însuşi, iar credinţa în Dumnezeu trebuie să izvorască din experienţa personală a lui Dumnezeu, prin mijlocirea Evangheliei lui Hristos, şi nu fiind dependentă de argumente ipotetice abstracte, venite din exterior. Nu de puţine ori, în trecut, apologetul creştin s-a aşezat în banca şcolarului care ştie cum trebuie să arate teorema, dar pentru că nu a urmat linia corectă a demonstraţiei, a fost obligat s-o inventeze. În viitor, filosofii creştini trebuie ori să fie pregătiţi să justifice mărturia creştinismului printr-o analiză convingătoare a Revelaţiei creştine, ori să renunţe definitiv la argumentele filosofiei.

În Evul Mediul, Anselm de Canterbury lansa următoarea sintagmă: Credo ut intelligam (Cred pentru a înţelege). În cei o mie de ani care s-au scurs de atunci, au existat multe voci care au contestat punctul de vedere al lui Anselm. Însă, privind lucrurile retrospectiv, abordarea fundamentală a lui Anselm pare corectă, pentru că nu poţi niciodată dovedi ceva înainte de a crede, ci doar pe baza propriei credinţe poţi vedea şi experimenta adevărul. Doar atunci când crezi în adevăr, îl poţi experimenta şi descoperi. E ştiut faptul că cineva poate constata anumite lucruri din afară, dar le percepe exclusiv din exterior, le vede de la distanţă. Atât în trecut, cât şi în prezent, au existat multe dezbateri, în cadrul cărora s-a încercat să se discute despre Dumnezeu la modul abstract, unele dintre aceste discuţii devenind inutile. Filosoful sceptic, care condamnă irevocabil limbajul religios ca fiind lipsit de sens, având multe prejudecăţi, vorbeşte în fapt aiurea, fie şi pentru simplul motiv că nu s-a pus în situaţia teologului sau a celor care folosesc limbajul religios.

Aceasta nu înseamnă că filosofia, în relaţia sa cu religia şi teologia, nu-şi are importanţa ei. Marele merit al filosofiei secularizate este acela de a-i stimula pe teologi să-şi reevalueze poziţiile. Provocările îndreptate împotriva vechilor argumente privind existenţa lui Dumnezeu i-au convins pe unii să se întrebe, cel puţin, care sunt temeiurile solide pe baza cărora credem în Dumnezeu. Pe de altă parte, atacurile pozitivismului logic şi ale scepticismului analizei lingvistice i-au determinat pe unii gânditori creştini să examineze, în continuare şi într-un mod nou, natura revelaţiei şi rolul pe care-l joacă limbajul şi comunicarea în creştinism.

În concluzie, nu trebuie să ne lăsăm impresionaţi, dintr-o anumită naivitate, de prea marea ofertă a sofismelor intelectualiste, grăbindu-ne să ne înfruptăm din ultima filosofie la modă, după cum nici să ne panicăm, aşa cum se întâmplă în cercurile mai fundamentaliste nu prea sofisticate. Nu avem nevoie de nimic altceva decât de echilibru, evaluând totul din perspectiva experienţei şi credinţei creştine dintotdeauna.