Teologia şi ştiinţa religiei

Aşa cum se ştie, din punct de vedere istoric, ştiinţa religiei a apărut şi s-a dezvoltat din teologie, chiar dacă astăzi se constituie în domenii distincte de cercetare. Folosindu-ne de o metaforă, am putea spune că teologia este "mama" ştiinţei religiei. Ba, mai mult, la începuturile acestei noi ştiinţe, cercetătorii implicaţi în acest domeniu nu erau altceva decât teologi aflaţi în căutarea şi descifrarea unui fenomen atât de complex cum este cel religios.

La cumpăna dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea au existat chiar voci care susţineau că facultăţile de teologie ar putea fi transformate în facultăţi de istoria religiilor, în care să se studieze nu doar creştinismul, ci şi alte religii. Însă, la fel de bine, au existat voci dintre cele mai competente şi marcante pentru vremea aceea, care au arătat că acest lucru este imposibil din mai multe motive. De pildă, marele profesor din Berlin, Adolf Harnack, cu autoritatea sa bine cunoscută, afirma în anul 1901 că acest lucru ar fi practic imposibil, întrucât ar presupune o cunoaştere foarte serioasă a celorlalte tradiţii religioase şi culturale, a limbilor în care au fost transmise, ca şi a contextului istoric căruia aparţin; or, acest fapt ar fi imposibil din raţiuni practice, dar nici necesar, pentru că din perspectiva creştinismului: "Cine nu cunoaşte această religie nu cunoaşte nici una, iar cine cunoaşte creştinismul împreună cu întreaga sa istorie le cunoaşte pe toate", în sensul că, subliniază Harnack, tot ceea ce poate oferi religia apare în istoria creştinismului (A. Harnack, Die Aufgabe der theologischen Fakultäten und die allgemeine Religionsgeschichte, Giessen, 1901; idem, Die Bedeutung der theologischen Fakultäten, în: Ausgewählte Reden und Aufsätze, Berlin, 1951, p. 122 sq.).

Cu rezerva de rigoare privind ultima parte a argumentaţiei lui Harnack, reţinem faptul că, pe la sfârşitul secolului al

XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în mod justificat, au început să se contureze tot mai pregnant concepte privind o istorie generală şi o ştiinţă a religiei, fără ca acestea să aibă un fundament teologic. Astfel, în anul 1900, a avut loc la Paris primul Congres internaţional al istoricilor religiei. Cu acest prilej, profesorul Jean Réville (1854-1908), un reprezentant al protestantismului liberal francez, specialist în istoria religiilor, a ţinut să sublinieze cu tărie că, "în lumea modernă, istoria religiilor trebuie să facă parte integrantă din învăţământul universitar, pentru că fără ajutorul ei nu este posibilă înţelegerea evoluţiei umanităţii, naturii morale a omului, nu doar în trecut, ci şi în prezent" (J. Réville, Encyclopédie du protestantisme, Paris/Cerf, 1995, p. 74). De fapt, aici apare deja pluralismul religiilor, ca argument pentru un pluralism al ştiinţei religiei, şi anume în contextul necesităţii promovării unui dialog eficient între oameni, religii, culturi şi civilizaţii (cf. H. Küng, Projekt Weltethos, München, 1991).

La rândul său, profesorul Jacob Hausheer (1865 - 1943), specialist de la Universitatea din Zürich în Vechiul Testament, orientalistică şi istoria religiilor, subliniază că istoria religiilor este, alături de filosofia religiilor şi psihologia religiilor, parte componentă a ştiinţei religiei. Întrebarea pe care ne-o punem astăzi este, însă, în ce relaţie se află această ştiinţă a religiei, această "hermeneutică totală" a fenomenului religios cu teologia. În acest caz, nu există decât un singur răspuns: ştiinţa religiei se ocupă cu religia ca obiect, nu cu obiectul religiei, cu Dumnezeu.

Acest răspuns nu sugerează altceva decât separaţia de principiu între cele două domenii. Ştiinţa religiei priveşte religia ca pe un fenomen strict antropologic; ceea ce se află dincolo de acesta nu reprezintă decât o simplă paranteză. Ea cercetează fenomenul religiei dintr-o perspectivă modernistă, fără a-L aduce în discuţie pe Dumnezeu ca "ipoteză de lucru". Teologia, dimpotrivă, se preocupă de Dumnezeu sau, şi mai concludent, este plină de Dumnezeu. Aşa cum afirmă Karl Barth, acesta este punctul în care are loc divorţul între cele două domenii, un divorţ cerut de ambele părţi: de teologie, prin promovarea teologiei dialectice, şi de ştiinţa religiei, printr-o emancipare totală (K. Barth, Dogmatik, I, München, 1927, p. 302 sq.).