Teologia şi ştiinţa religiei (II)

Astăzi, pentru unii teologi, relaţia dintre cele două domenii este una relativ sensibilă tocmai pentru că ştiinţa religiei are ca obiect de studiu, cel puţin parţial, ceva ce se intersectează cu acela al teologiei; pe de altă parte, aşa cum am amintit, ştiinţa religiei, ca toate celelalte ştiinţe, abordează studiul religiei strict antropologic. Şi, totuşi, este la fel de adevărat că, în multe privinţe, teologia de azi foloseşte metodologia de cercetare pe care o folosesc şi ştiinţele, linia de demarcaţie între teologie şi secularizare devenind la fel de sensibilă. De pildă, aşa cum observa Fritz Stolz, mulţi teologi tratează textele biblice exact în aceeaşi manieră în care procedează istoricii literaturii cu textele lor, alţii tratează istoria Bisericii ca pe o istorie profană, iar abordările de teologie sistematică nu se diferenţiază prea mult de cele ale filosofiei. Este şi motivul pentru care, subliniază acelaşi autor, teologia istorică reuşeşte cu greu, sau aproape deloc, să facă vizibilă dimensiunea transcendentului, să facă simţită prezenţa lui Dumnezeu în istoria mântuirii. Acest aspect se resimte cel mai limpede în Olanda, unde teologia istorică se predă în instituţii de cercetare aparţinând statului, pe când teologia sistematico-practică, în cele ale Bisericii. De aici rezultă că teologia istorică a devenit practic ştiinţă a religiei. N-ar fi de mirare dacă, peste ceva vreme, şi teologia sistematică ar deveni un fel de istorie şi filosofie a valorilor. Iar în această situaţie, teologia n-ar mai fi practic teologie (vezi F. Stolz, Der Gott der Theologie und die Götter der Religionswissenschaft, în: Ingolf U. Dalferth ş.a. [Hrsg.], Die Wissenschaften und Gott, Pano Verlag, Zürich/Freiburg i. Br., 1998, p. 167).