Teologia vremurilor noastre

O expresie consacrată în limba română care-l descrie foarte bine pe cel care nu gândeşte cu propriul său cap şi se comportă ca un sclav chiar dacă nu are stăpân este de "om moale, aflat sub vremuri". Pentru a înţelege corect semnificaţia acestei expresii este suficient să reamintim faptul că, în tradiţia noastră populară, molâul este prostul satului care se conduce după bârfa ţaţelor, de altfel un biet neisprăvit aflat în primejdia de a pieri pur şi simplu, deoarece "nu se învârte în jurul lucrurilor sau ideilor pentru a le cerceta sub toate aspectele", după cum se exprimă Honoré de Balzac. Totuşi, învăţând să gândească liber prin ancorarea în credinţa că există un adevăr absolut, un astfel de om ar putea să-şi depăşească în cele din urmă propria condiţie.

Paradoxal sau nu, minciuna absolută constă tocmai în negarea adevărului absolut. Dacă se va pune în continuare preţ numai şi numai pe valoarea de schimb a cunoştinţelor fiecărei persoane în parte, în curând nu va mai exista nici un om care să iubească adevărul, libertatea de gândire dispărând fără urmă. Provocărilor unei astfel de modernităţi faustiene, Biserica trebuie să răspundă teologic pe măsură. În cazul în care se va opta doar pentru metoda creării deliberate a stărilor conflictuale în speranţa rezolvării problemelor mai vechi (după modelul raţionalismului critic popperian specific societăţilor deschise), vom avea parte de o "teologie sub vremuri". O astfel de metodă va încerca doar să justifice substituirea unei teorii precedente cu una nouă, compatibilă însă cu factorii care au declanşat criza în cazul teoriei precedente. De aceea este nevoie ca teologia vremurilor noastre să răspundă cu mai mult curaj nevoilor reale de cunoaştere ale omenirii.

Biserica - în ciuda prejudecăţii generale că s-ar afla la origine dictonului "Crede şi nu cerceta!" - a înţeles de la bun început că libertatea omului supus unei permanente selecţii culturale este condiţionată de cunoaşterea adevărului. Astfel, se numără printre primele instituţii care au pretins necesitatea respectării regulei adevărului în cercetare, expresie consacrată de Sfântul Irineu de Lyon în celebra lucrare "Împotriva ereziilor". Astfel, atunci când Sf. Ap. Pavel spunea că "iubirea zideşte, în timp ce cunoştinţa îngâmfă" (I Cor. 8, 1), avea în vedere faptul că orice muncă de cercetare trebuie făcută cu dragoste faţă de adevăr şi cu multă smerenie, conştient fiind de faptul că majoritatea oamenilor obişnuiesc să se mândrească peste măsură cu propriile lor cunoştinţe. Cu alte cuvinte, Sf. Ap. Pavel atrăgea atenţia de atâta amar de vreme tocmai asupra riscului ca, prin condiţionarea accesului la cunoaştere, inclusiv cea teologică, selecţia culturală să capete grave conotaţii faustiene care să slăbească tocmai gândirea omului.

Fără dragoste de Dumnezeu, Adevărul Absolut, nu există cunoaştere teologică! O mentalitate "sub vremuri" este de neacceptat pentru Biserică, un exemplu în acest sens fiind primul dintre eretici, Simon Magul, care de altfel a şi inspirat tema pactului dintre om şi diavolul din capodopera literară tragică "Faust" a poetului şi filosofului european Johan Wolfgang Goethe. Agerimea şi fermitatea cu care Sfinţii Apostoli au luat atitudine faţă de acest eretic (Faptele Apostolilor 8, 9-25) ilustrează foarte clar faptul că orice gândire lipsită de dragostea de Dumnezeu se frânge asemenea unei suliţe izbite violent de zidul impenetrabil al tezaurului de credinţă depozitat în Biserică. O astfel de teologhisire superficială s-a strivit şi se va strivi întotdeauna fie sub greutatea propriei mândrii, fie din cauza magnetismului adevărului de credinţă despre care Vincenţiu de Lerin (secolul al IV-lea) spune că este stabilit de Biserică conform principiului "quod semper, quod ubique et quod ab omnibus creditum est - ceea ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni şi de către toţi".