Terapie şi educaţie prin teatru religios

În ciuda faptului că tot mai puţini români merg la teatru, preferând mai mult spectacolele de divertisment de la televizor, care parodiază vremurile de criză pe care le traversăm, la nivel parohial se poate constata - mai ales în preajma marilor sărbători, aşa cum este în această perioadă Naşterea Domnului, dar şi la diverse hramuri bisericeşti - un interes crescut pentru scenetele religioase. Animatorii acestui fenomen bisericesc sunt acei preoţi care doresc să resusciteze interesul pentru orele de cateheză cu ajutorul teatrului religios, o artă pe care, alături de poezie sau pictură, o consideră nimerită să exprime sentimente şi să transmită nemijlocit impresii referitoare la credinţa în Dumnezeu.

Pe de o parte, teatrul religios, cu textele sale extrase din Sfânta Scriptură sau Sfânta Tradiţie, reprezintă o modalitate artistică de mărturisire a mesajului Evangheliei, capabilă să conducă spre Mântuitorul nostru Hristos. Din această cauză, şi interpretarea actoricească se cuvine să confere un ritm, o fluiditate şi chiar o muzicalitate pe măsură, asemănătoare psalmodierii cântărilor bisericeşti la strană. Pentru că este indicat ca teatrul religios să împletească în mod abil şi echilibrat istoria sacră cu experienţa umană cotidiană, trebuie luat în serios faptul că actorii amatori - care de regulă sunt copii sau tineri - nu vor putea intra foarte bine în rol, atât timp cât nu se vor lepăda de orice influenţă secularizantă sau vulgarizantă oferită de cultura străzii sau a cartierului în care trăiesc. În sens contrar, experienţa teatrală nu va mai putea oferi o lectură biblică capabilă să-i trezească pe adulţii spectatori din somnul cotidian şi să-i transpună într-un univers revelat, povestit cu o foarte puternică credinţă în Dumnezeu. Pe fondul îngrijorării crescute a părinţilor faţă de influenţele nefaste din societatea contemporană asupra copiilor lor, credem că teatrul religios jucat în comunitatea parohială va putea constitui un mod eficient de catehizare a tinerilor şi adulţilor, deopotrivă, numai şi numai printr-o reală transformare duhovnicească a interpreţilor şi a spectatorilor săi.

Pe de altă parte, încă din vechime au fost recunoscute beneficiile terapeutice ale creării sau ale simplei contemplări a unei opere de artă. Din acest punct de vedere, valorificarea dramaturgiei religioase de către slujitorii Bisericii poate fi făcută nu doar din motive misionare, ci şi terapeutice, teatrul religios putând fi înscris nu doar între activităţile cultural-artistice, ci şi în cele de asistenţă socială desfăşurate în comunităţile parohiale. Efectele benefice pe care le poate oferi dramaterapia religioasă, chiar dacă reprezintă o noutate în domeniu, nu sunt deloc de neglijat dacă ţinem cont că terapia prin teatru, în general, priveşte acele persoane care au nevoie de dezvoltare personală, vindecare emoţională, transformare individuală sau, mai grav, au o formă de autism. Dacă prin teatru religios se ajunge la situaţia ca măcar o singură persoană să fie dezinhibată social, fiind încurajată să vorbească şi să-şi privească cu demnitate semenii în public, recuperarea ei ar constitui un mare câştig pentru societate, în general, şi pentru Biserică, în special.

Însă efectele pozitive ale educaţiei şi terapiei cu ajutorul teatrului religios nu trebuie exagerate, întrucât există riscul de a se crea aşteptări foarte mari cu investiţii prea mici. Pentru ca pretenţiile tuturor adulţilor să fie rezonabile, este suficient să facem observaţia că un rol major în contrabalansarea influenţelor străzii sau ale cartierului îl are, spre exemplu, familia. Or, dacă părinţii nu sunt dispuşi să-şi facă autocritica, degeaba aşteaptă ca piesele de teatru religios ale copiilor lor să-i ajute pe aceştia să-şi depăşească condiţia şi să producă miracolul transformării duhovniceşti, ca să nu mai vorbim de rostul lor terapeutic. În acest caz, numai după un serios proces de conştiinţă, oamenii - copii, tineri sau vârstnici - vor înţelege ce oferă cu adevărat Biserica.