Testamentul Sfântului Ignatie

În anul 107, luna decembrie, ziua 20, la Roma, Sfântul Ignatie, episcop din Antiohia Siriei, era sfâşiat de lei, din dragoste pentru Hristos. Se spune că el ar fi fost acel copil pe care l-a luat Iisus în braţe, zicând apostolilor: „De nu vă veţi reveni şi nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Dar, cel ce se va smeri pe sine ca acest copil, acela este mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine va primi un copil ca acesta întru numele Meu, pe Mine Mă primeşte“. Nu există cuvinte mai frumoase care să definească mai bine sfânta copilărie. Ignatie, chiar ajuns episcop în Antiohia Siriei, cetate în care pentru prima dată oamenii s-au numit creştini (Fapte 11, 26), s-a smerit pe sine revenind permanent în braţele lui Hristos, în acea stare de micime, de micşorare pe pământ, dar de mărinimie şi de mărire în împărăţia cerurilor.

Dumnezeu ne călăuzeşte să ajungem la sfinţi, sfinţii ne sunt călăuze către Dumnezeu. Iată drumurile adevărate, traiectoriile reale pe care le avem de parcurs cu paşii sufletelor noastre în această viaţă reală. Suntem invadaţi mai mult ca oricând de virtual, ne refugiem într-o lume imaginară din care am reuşit să alungăm însă până şi poveştile şi visele frumoase. Ne credem liberi navigând pe internet dintr-o galaxie într-alta, când, de fapt suntem lucrători într-un azil virtual, rătăcind orice realitate mântuitoare.

Cu cinci zile înaintea Naşterii Mântuitorului, să recitim scurtul Testament al Sfântului Ignatie Teoforul: „Nu vă poruncesc, ci vă sfătuiesc, feriţi-vă de rătăcire! Unde-i Episcopul (preotul), acolo-i Biserica şi unde-i Biserica, acolo-i Liturghia cea adevărată. Noi, oamenii, suntem grâul lui Dumnezeu. Acesta trebuie să se facă Pâine neprihănită lui Hristos“. Suntem tentaţi să credem că este, aici, o exprimare sintetică. Nu-i adevărat! Citind şi recitind, trăind şi retrăind acest Testament creştin, parcurgem întreaga istorie a creştinismului. Unde nu este Episcop, nu este Biserică; unde nu este Biserică nu este Liturghie şi unde nu este Liturghie este Rătăcire. Cumplit, există o rătăcire înainte de Naştere şi o rătăcire după Naştere. Cea de pe urmă este mai rea decât cea dintâi. Credinţa nestrămutată hrăneşte profunzimea veşniciei pe aceste trei coordonate: Episcop - Biserică - Liturghie. Dincolo de acestea, este lumea amăgirilor, încercărilor, ipotezelor, sincopelor, ideilor, căutărilor, într-un cuvânt, imperiul Rătăcirii.

Înainte de a te naşte, rătăcirea aparţine altora; odată ce te-ai născut, nu mai poţi arunca vina rătăcirii în ograda părinţilor, rudelor, vecinilor. Naşterea este o certitudine, nu o rătăcire. Trebuie să ne-o asumăm, nu să o alungăm. De aceea, fiecare spune: M-am născut, deşi a fost născut de alţii. Putem fi şi noi, creştinii, asemenea Sfântului Ignatie, nişte teofori, adică purtători de Dumnezeu, în măsura în care reuşim să ne ferim de rătăciri, parcurgând drumul curat al credinţei, de la grâul lui Dumnezeu la Pâinea cea neprihănită a lui Hristos.

Acest drum începe cu Naşterea lui Hristos.