Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Testis unus, testis nullus

Testis unus, testis nullus

Un articol de: Sorin Lavric - 12 Feb, 2010

Foarte multe din umilinţele de care am avut parte în viaţă le-am putut suporta numai pentru că, în momentul cînd le înduram, de faţă nu a fost nimeni care să mă vadă. Nu că n-ar fi fost ţipenie de om, ci că, dintre cei care erau de faţă, nici unul nu mă putea recunoaşte mai tîrziu. Şi astfel, chiar dacă fusesem umilit în faţa unor oameni, prin chiar amănuntul că aceştia îmi erau străini, într-un fel nu mă simţeam cu adevărat umilit. Lipseau parcă martorii propriu-zişi ai umilinţelor mele, cei care ar fi putut peste un timp să depună mărturie pentru ceea ce păţisem: cunoscuţii mei. De cîte ori nu m-am surprins cum, trecînd prin clipe înjositoare, mi-am spus, în chiar clipa în care le trăiam, „ce bine că nu e vreun apropiat ca să mă vadă.“ Dacă atunci aş fi fost văzut de o cunoştinţă, aş fi intrat în pămînt de ruşine, suferind de o mie de ori mai mult.

Asta înseamnă trei lucruri: 1) Umilinţa nu e atît sentimentul pe care ţi-l dă gîndul că orgoliul tău a fost strivit în prezenţa unor oameni, ci umilinţa e rana pe care ţi-o dă conştiinţa faptului că cei care au asistat la căderea ta au fost nişte cunoscuţi la a căror părere ţineai. Ceea ce te doare nu e că ai fost umilit, ci că lucrul acesta are să se afle, şi nu de oricine, ci chiar de prietenii sau duşmanii tăi. Te doare nu durerea ta, ci că ea va fi savurată în zilele următoare de răutatea oamenilor. 2) Aşa cum în fizică parametrii unui eveniment depind de starea în care se află observatorul, tot aşa, în cazurile de terfelire a orgoliului omenesc, proporţiile umilinţei depind de însemnătatea ochilor care au apucat s-o vadă. Aşa se face că oamenii pe care ajungem să-i urâm cel mai mult sînt cei care au fost martorii slăbiciunilor noastre. Nu le putem ierta că ne-au surprins în împrejurări stînjenitoare de pe urma cărora imaginea noastră s-a ciobit. Şi, aidoma unor criminali dornici să scape basma curată, ne apucă nerăbdarea de a şterge urmele umilinţei şi de a înlătura martorii incomozi, şi asta pentru că una dintre motivaţiile ce ne împing în viaţă e dorinţa de a nu le da satisfacţie duşmanilor. Totul e să nu le dai prilejul să jubileze pe seama căderilor tale. Să nu le dai posibilitatea de a se bucura drăceşte în urma clătinării tale. 3) În tărîmul moralei publice, principiul juridic testis unus, testis nullus (un singur martor e totuna cu nici un martor) nu e valabil. E îndeajuns ca o singură pereche de ochi să te vadă în genunchi şi, dacă perechea aceea e una de crucială importanţă socială, atunci decăderea ta va fi cu mult mai mare decît dacă, să zicem, ai fi fost batjocorit în piaţa publică în faţa a mii de oameni. Un singur martor poate însemna iadul pe pămînt.

Şi cine este prin excelenţă martorul unic din faţa căruia nu te poţi ascunde? Partea bună a acestei situaţii este că, în comparaţie cu acuitatea privirii divine asupra ta, cea a oamenilor îşi pierde pînă la anulare puterea de oropsire. Cui îi e ruşine de Dumnezeu nu se mai poate simţi umilit înaintea semenilor. Se întîmplă întocmai ca în cazul fricii de Cel de sus sau de cei de lîngă tine.