Timpul comunicării

Prezentul nostru se grăbeşte şi tinde să se sacrifice pe sine în faţa viitorului. Societatea informaţională, în care producţia, distribuţia şi consumul de informaţie concentrează activităţile de bază ne absoarbe într-un vârtej al dependenţelor neaşteptate. Între comunicare şi informaţie se stabileşte un raport care seamănă tot mai mult cu clasicul a fi - a avea. Timpul se comprimă şi, în cele 24 de ore ale zilei, comunicarea funcţională câştigă tot mai mult teren în agenda personală a fiecăruia. Vorbim despre „societatea cucerită de comunicare“, despre faptul că „nu putem să nu comunicăm“ (Şcoala de la Palo Alto), despre „tirania comunicării“.

Într-o abordare psihosociologică, comunicarea interpersonală este văzută ca un sistem complex, în care se ţine seama de tot ceea ce se întâmplă atunci când persoanele intră în interacţiune şi provoacă procese cognitive, afective, voliţionale sau la nivelul subconştientului. Informaţiile transmise sunt întotdeauna multiple, iar transmiterea de informaţii nu este decât o parte a procesului de comunicare, dintr-un întreg care conţine diferite niveluri de interacţiune. Comunicăm cu ceilalţi, comunicăm cu noi înşine, dar mai avem nevoie de ceva pentru a nu aluneca în absurd şi automatism.

Spre deosebire de toate celelalte forme de comunicare, comunicarea religioasă depăşeşte sfera relaţiilor interumane şi se deschide către transcendenţă. Din punct de vedere religios, persoana este intenţionalitate spre comuniune şi trăieşte experienţa întâlnirii cu sacrul fie prin nostalgia căutărilor înfri-gurate, fie prin certitudinile credinţei şi calea deschisă către Cineva mai presus de lume, „Dumnezeul Cel viu“ al scrierilor sfinte.

Părintele Dumitru Stăniloae scrie că predispoziţia pentru comunicare religioasă este constitutivă fiinţei umane: „Există, fără îndoială, în om impulsul de a căuta dincolo de lume temeiul ei, de a transcende cele văzute, fiind mânat şi de evidenta insuficienţă a lor şi a sa proprie. Şi acest impuls, această necesitate de a transcende cele imediate, putem să-l numim predispoziţie funciară spre credinţă, ajutată de structura lumii şi de structura existenţială atât de amar experiată a propriei fiinţe, care nu-şi poate găsi mulţumirea în mărginirile, mizeriile şi neputinţele sale şi nici în ce-i dă lumea. Această înclinaţie spre credinţă e o parte din Chipul umbrit al lui Dumnezeu, rămas în om. Ea este comună tuturor oamenilor şi stă la baza întregii strădanii de înălţare a lor prin cugetare, artă şi faptă etică, încât am putea spune că e inima apriorică a tot ce face din om o fiinţă deosebită de animal. Ea nu poate fi smulsă din om decât odată cu omenitatea lui, cu coborârea lui în animalitate, cu încetarea lui de a mai privi în sus, spre largi orizonturi“ (Iisus Hristos sau restaurarea omului).

Din această perspectivă, comunicarea interumană poate fi privită ca o pregătire pentru comunicarea cu Treimea cea mai presus de fire şi de cuvânt.

Istoria religioasă a umanităţii cuprinsă în scrieri sacre, monumente, artă şi ştiinţă, este de o bogăţie fără asemănare, însă ar fi incompletă dacă nu ar fi privită şi prin perspectiva comunicării vii dintre oameni cu sacrul şi a comunicării interumane în lumina Celui nepătruns. Şi orizontul acesta se întinde de la credinţa moştenită prin tradiţie, formele ei instituţionalizate, până la unirea mistică în care sufletul trăieşte comuniunea deplină în comuniunea unificatoare cu Dumnezeu: „Fiind neîncăput în toate, Te faci cu adevărat mic/ şi Te faci văzut în mâinile mele şi pe buzele mele/ ca un sân luminos şi ca o dulceaţă,/ strălucind şi întorcându-Te către mine, o, Taină minunată./ Dă-mi-Te pe Tine astfel şi acum,/ ca să mă satur de Tine, ca să Te sărut şi să îmbrăţişez/ slava Ta negrăită, lumina feţei Tale/ şi să mă satur şi s-o pot transmite şi tuturor celorlalţi/ şi mutându-mă să vin la Tine slăvit întreg,/ înfăţişându-mă Ţie, devenit şi eu lumină din lumina Ta (Sf. Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeieşti).

Sfinţii sunt certitudinile credinţei şi salvatorii comunicării interumane în lumina lui Dumnezeu. Timpul liturgic, timpul rugăciunii, dă sens comunicării noastre şi înveşniceşte timpul comunicării.