Timpul interior

De când Evul Mediu a descoperit rigorile cronologice, începutul unui nou an calendaristic a devenit un bun prilej de evaluare a viitorului. Dincolo de urările sincere, formale sau chiar pline de sarcasm - transmise în aceste zile -, anul nou este privit de fiecare cu multă speranţă. Nu ştiu câţi îşi întorc privirea retrospectiv asupra anului 2010, dar cred că toţi avem aşteptări de la timpul anului 2011. Nu toţi îşi construiesc un plan, dar cu toţii cochetăm cu gândul de a o lua de la început. Ne agăţăm de repere fixe ale timpului fizic pentru a trezi în noi dorinţa de schimbare în bine. Diferă palierele schimbării, în funcţie de etapele şi de lipsurile vieţii. Stabilit convenţional, începutul unui nou an calendaristic primeşte o puternică încărcătură emoţională şi cred că este singurul moment din an când majoritatea oamenilor se gândesc că începând de azi va fi mai bine. După o lună, dacă nu chiar după câteva zile, speranţa îşi atinge termenul de valabilitate. Noi i-am oferit 365 de zile, dar ea s-a consumat în câteva ore sau, cel mult, câteva zile.

Dacă timpul antic, prin elasticitatea lui, nu ducea nicăieri, timpul modern, prin fragmentarea lui, impune limite care ne determină să-l trăim între teamă şi speranţă, între regrete şi dorinţe. Îl pierdem pentru că e ireversibil. Am încercat să-l controlăm împărţindu-l, dar constatăm că ziua de ieri nu se mai află în proprietatea noastră. Marea greşeală este aceea că privim către

viitor, însă uităm prezentul. Cerem de la timp şi nu ne mai cerem nouă înşine. Uităm că timpul măsoară creşterea noastră şi că scopul vieţii noastre nu este de a măsura trecerea lui. Adăugăm ani vieţii noastre, şi nu viaţă anilor noştri, după cum constata Octavian Paler.

Şi totuşi mai trăim din speranţă, pentru că în ea este exprimată umanitatea noastră. Speranţa trece de condiţionalităţi temporare, dar se poate pierde dacă timpul nu-i priveşte şi împlinirea. Prin nădejde depăşim tehnologizarea vieţii, ne distanţăm de ecuaţii rigide care transformă persoana umană într-o maşină cu reacţii previzibile. Minunatul şi surprinzătorul, frumuseţi ale speranţei, sunt expresii ale depăşirii limitelor mecanice ale vieţii.

În Biserică, timpul este privit cu detaşare pentru că poate fi schimbat. Ireversibilitatea lui este convertită prin cererea de iertare şi prin posibilitatea surprinzătoare a bunului început. În fiecare zi începem ceva. Începem, în primul rând, ziua cu o listă de speranţe, pe care începem, apoi, să le lucrăm. Începem să le transformăm din virtualităţi în realităţi, parte a trecerii noastre prin istorie. Dacă dezamăgirile şi neîmplinirile ne conduc la constatarea că timpul are mereu un avantaj asupra noastră şi că suntem prinşi în curgerea lui, Biserica îi conferă omului, prin credinţă, un atu. Acela de a-i opri timpului secundarul pentru a-l evalua. Cine trece prin experienţa schimbărilor profunde înţelege că timpul se poate măsura, nu doar în secunde, ci şi în bătăile inimii şi dobândeşte conştiinţa responsabilităţii faţă de vremea pe care a primit-o de la Dumnezeu. E adevărat că acele puncte fixe în timp sunt adesea experienţe personale şi că ele pot fi şi experienţe negative, însă este important faptul că ele exprimă însăşi posibilitatea noastră de a ne schimba.

Tarele trecutului, ce nu ţin cont de convenţionalităţi calendaristice, pot fi şterse prin hotărârea de a fi oameni noi, şi nu doar oameni în noul an. Este o iluzie să crezi că poţi uita un trecut apăsător. De aceea, s-a spus că timpul apus vorbeşte neîntrebat. Nici artificiile din noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, nici secvenţa dintre ultima şi prima bătaie a ceasului în vechiul, respectiv noul an, nu pot distruge ceea ce a intrat în natura umană. Artificialul nu poate înlocui naturalul! Creştinismul nu ne propune să uităm, ci să schimbăm. În Biserică avem timp să schimbăm timpul.