Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, anticipând învierea noastră, face legătura între imanent şi transcendent, între cele de aici şi cele de dincolo, între locul în care suntem şi cel în care suntem
05 Mai, 2024
Timpul Liturghiei urcă ziua în veşnicie
Punctul maxim al circuitului neîntrerupt de iubire dumnezeiesc-omenească este atins la momentul împărtăşirii persoanei umane cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. În acest moment, timpul îşi dilată laturile, devenind infinit asumat, iar nemărginita veşnicie se încarnează smerit în om spre a pulsa din interiorul lui, pe de o parte, sânge viu în Trupul tainic hristic: Biserica cosmică, iar pe de altă parte, viaţă în universul sensibil. Astfel, de la răsăritul soarelui până la asfinţit şi cu toată taina nopţii, ziua şi-a împlinit scopul. Mai precis, timpul Liturghiei urcă ziua în veşnicie, iar veşnicia o însămânţează în lume. Restul clipelor din timpul unei zile nu sunt decât clipe de pregătire pentru momentul bun al rostirii: „Vino Doamne!“ (Apocalipsa 22, 20), sau clipe de gestaţie a seminţei hristice aşezate sub brazda de carne a fiinţei noastre spre a renaşte în noi veşnicia.
O nouă zi este o nouă viaţă. O altă zi nu este repetarea zilei de astăzi, ci este o altă viaţă, un alt timp ce aşteaptă prin gestul omului să se atingă de veşnicie şi o altă aşteptare a veşniciei de a se încuibări în timp. Înţelegem astfel că fiecare zi este rezultatul vieţii noastre întregi. De aceea, Astăzi este ziua mântuirii (Evrei 4, 13). Ieri este amintire, iar mâine este înşelare. Toate motivele să speri, să ierţi, să fii fericit, să crezi, să iubeşti etc. le avem Astăzi. Iar toate acestea îşi au izvorul în Sfânta Liturghie. Ea este motivul pentru care eu mă pot bucura de o nouă zi. Ea este ziua pe care o aştept, care mi s-a dat şi pe care o trăiesc. Pentru Sfânta Liturghie amintirea devine „singurul rai din care nu putem fi izgoniţi“. Datorită ei nu contează dacă mâine mă voi deştepta în rai sau dacă mă voi mai trezi sau nu. De aceea, în viaţa creştinului nu există şi nu ar trebui să existe zi fără Sfânta Liturghie, zi fără Euharistie, deoarece creştinul trăieşte ancorat în ziua de Astăzi. El Astăzi se uneşte cu Hristos. Nu ieri, nu mâine. Şi face aceasta întrucât clipa unirii cu Hristos este unică, atât după calitatea Celui cu care ne unim, cât şi după timpul în care o facem. Adică, Hristos este Unicul irepetabil şi prin El timpul de ieri nu-i timpul de azi. După cum ziua de astăzi nu poate fi trăită mâine.
În rezumat, suprema motivaţie a Sfintei Liturghii este ziua de astăzi, care ni se dăruieşte. O nouă zi este o nouă viaţă cu o unică Liturghie şi o unică împărtăşire. Prin urmare, ziua de astăzi este o zi care aşteaptă să urce în veşnicie şi o veşnicie care vrea să coboare în lume pe fundalul unui ritual simbolic care-şi atinge punctul maxim în Euharistie. De aceea, Sfânta Liturghie este „tot ceea ce ar trebui să ştim urgent pentru mântuire“, după cum se exprima părintele Dumitru Stăniloae. Este tot ceea ce putem oferi în dar lui Dumnezeu, fără prea mult efort. Este tot ceea ce putem primi de la Dumnezeu pentru a ne sfinţi. Într-un cuvânt, este viaţă din Viaţă dăruită. Este veşnicie concentrată şi total oferită. Este rezumatul pe scurt al vieţii în această lume şi dincolo de ea... Restul vine de la sine (dacă mai contează). Se adaugă negreşit drept consecinţă fericită în laturile întregi ale unei singure zile (Matei 6, 25-34).
