Timpul postului, postul ca timp

Timpul este, în formularea genială și concisă a părintelui Dumitru Stăniloae, un „interval între chemarea lui Dumnezeu și răspunsul nostru”. Cu alte cuvinte, pentru omul firesc, cu atât mai mult pentru creștini, timpul nu este abstract, el reprezintă un spațiu al comunicării. Teoria relativității ne-a revelat științific continuul spațiu-timp, confirmând ceea ce, în felul ei, credința intuise și practica deja, chiar dacă neformulat ca atare. Timpul nu este vid, ci presărat cu repere de viață fizică. El constituie o potențială și posibilă punte între cele fizice și cele metafizice.

Timpul postului este destinat să fie un spațiu al unei comunicări mai intense, un spațiu-timp de o mai mare condensare și putere de regenerare a ființei. Restrângerile (benevole!) în legătură cu unele din cele materiale să se compenseze prin înmulțirea (benevolă! a) celor spirituale. Rugăciune mai multă, ne spune Biserica, dar cred că e bine să ne gândim nu numai la rugăciunea formalizată, ci și la alte multe forme în care ea poate fi practicată (inclusiv pusă în practică). Andrei Tarkovski spunea că își împlinește actul artistic ca pe o rugăciune. Lucrarea ta precum o rugăciune - iată o posibilitate la îndemâna tuturor. În prelungire ar fi faptul de a recepta buna lucrare a celuilalt tot ca pe o rugăciune și de a te asocia ei. O rugăciune luată în accepția ei cea mai adecvată, de comunicare apropiată cu Dumnezeu, fie ea directă sau indirectă, fie ea explicită sau implicită. Fiecare cale are farmecul ei și eficiența ei, nici una nu este de neglijat. Până la urmă, este vorba de rugăciune ca respirație firească a credinței. Atunci, efortul ei, ca și cel al respirației, nu mai este conștientizat și, ca și acela, nu mai este atât de dificil pentru puterile plăpânde ale omului.

Atașarea de spațiu face timpul și mai concret. Materialitatea lui imaterială poate fi mai lesne sesizată. Postul este, mai accentuat și mai concentrat, tocmai acel interval despre care spunea părintele Dumitru Stăniloae, un timp-drum al unei așteptări parcurse. Un drum făcut la chemarea mai marcată a lui Dumnezeu, în legătură directă cu momente importante ale istoriei mântuirii. Un timp presărat cu jaloane, iar jaloanele, îndeosebi pentru ortodox, sunt sfinții-făclii. Un timp se trece și se petrece. Timpul creștinului aflat asumat în Biserică este o trecere-petrecere.

Îl trecem singuri și-l petrecem cu prietenii întru credință și cu sfinții. Un timp se câștigă sau se pierde. Timpul postului este un timp câștigat. El se adaugă tezaurului tău spiritual. Timpul postului este cu mult mai încărcat spiritual decât simpla postire. Orientat spre viitor, moștenitor și valorificator al trecutului, el este mereu timpul-acum. Timpul curge între răstimpuri. La răstimpuri sunt popasurile sărbătorilor. În Ortodoxie, timpul și răstimpurile sunt într-un fericit echilibru.

Timpul este senzorial și artistic. Are calități în consecință. El poate fi perceput și cunoscut cu simțurile. Are culoare, are sonoritate, are gust, are mireasmă, este palpabil, are o arhitectură... Consistența lui l-a putut face pe Andrei Tarkovski să-și numească arta sculptură în timp. Toate aceste percepții le avem cu atât mai mult cu cât ne-am cizelat o structură poetică. Biserica ne ajută în aceasta, întrucât structura ei spirituală intimă și exprimarea liturgică sunt eminamente imnologice, ca atare poetice.

Timpul postului este ieșire din timpul obișnuit, dar, totodată, și rămânere în el, împletindu-se spre amprentare. Dacă ne referim la oamenii din lume, ei continuă să se grijească de cele curente ale existenței zilnice: își fac mai bine sau mai puțin bine lucrarea lor, își exersează (sau nu) virtuțile, se luptă (sau nu) cu ispitele și păcatele, merg sau nu merg la biserică, cred sau nu cred în Dumnezeu, se bucură și se ­necăjesc, bucură și necăjesc, iubesc și urăsc, unii se îmbolnăvesc, unii mor, alții (din păcate mai puțini!) se nasc, (unii se vaccinează - simplu act medical!, alții fac din vaccinare o problemă de mântuire!), poluează în tot felul, se veselesc și se întristează, suferă, își duc dorul, se plimbă sau citesc poezie, și câte altele... Într-un cuvânt, sunt în continuare într-o relație mai apropiată sau mai rece cu natura, cu cultura... Din păcate, parcă tot mai rece e cea cu Dumnezeu... Își trăiesc în fel și chip viața pe terenul lumii acesteia, de unde sunt chemați la decolare spirituală. Ferice de cei care dau curs acestei chemări! Lumea mărșăluiește, cu bune și cu rele, într-un vacarm devastator. Timpul postului vine să te tragă de mânecă și să te cheme să-ți încetinești goana nebună, să fii mai atent la tine și la comunicarea ta de sine și la starea ta existențială. Timpul postului vine să tămăduiască, fie și într-o infimă parte, timpul curent bolnav al unei omeniri în tot mai mare derivă spirituală. Timpul postului insinuează o bucurie purificatoare, e o geană de lumină dătătoare de speranță pe un cer istoric și social tot mai înnegurat și mai învolburat.

În ceea ce privește Postul Crăciunului („vesel”!), el are gust de pește dezlegat, miros de covrigi și de brad nins, zornăit de nuci multe, clinchet de zurgălăi, culoarea merelor ionatane dăruite, sonoritate de colinde, șuier de crivăț, trasare în aer cu griul încurajator al fuioarelor de fum ieșind pe hornuri, suflu de copilărie înmiresmată... Pentru cei râvnitori, mai presus de toate, este gustul atât de bun al Domnului-Emanuel în Potir, despre care ne asigurase din vechimea veche Poetul David („Gustați și vedeți că bun este Domnul...” - Psalmul 33, 8). Toate-s cu trimitere la timpul Nașterii perpetue a Pruncului Hristos, la vremea care cheamă la împlinirea înge­reștii chemări: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Și, chiar dacă (din păcate, pentru păcate!) nu se plinește, pentru câteva zile măcar, creștinul viețuitor al credinței sale trăiește cu sentimentul pogorârii harice a acestei stări paradisiace. Suntem în aceste zile mai conștienți de îmbrățișarea liturgică „Hristos în mijlocul nostru! Este și va fi!”  De acum poate să înceapă săvârșirea Jertfei laudei!... „Care bucurie și la voi să fie...”