Timpul pustniciei

„Nu, prietenii mei, nu mă voi putea face pustnic niciodată, orice aţi putea voi spune“ (Tagore, Grădinarul).

Pentru noi, creştinii, postul este o perioadă de pustnicie. Iar pentru cei ce o resping în totalitate, precum Tagore, o vor trăi, mai târziu, într-o altă formă care nu depinde de ei: bătrâneţea. La bătrâneţe, simţurile se atrofiază, iar singurătatea se face prezentă într-o formă sau alta. Gândul morţii revine frecvent. Omul credincios şi plin de evlavie poate fi ferit de spaime. În genere, se experiază durerea şi spaima şi sentimentul că omul nu e pregătit pentru moarte.

De ce afirmă Tagore că hotărârea lui e definitivă, de ce pune condiţie pentru pustnicie, aflarea unui adăpost în umbră şi a unei prietene, care să-l însoţească în timpul pocăinţei? De ce are nevoie de râsul ei vesel care să răsune în umbrarele sihăstriei pădurii, de faldurile mantiei fluturând în vânt şi de tăcerea ei adâncită de blânde şoapte moi? Cu câtă hotărâre repetă: „eu nu mă voi face pustnic niciodată“!

Oare creştinii îşi petrec pustnicia într-o singurătate absolută? Sunt ei lipsiţi de o prezenţă mângâietoare? Ne temem de pustnicie, dar pustnicim în oraşe din cauza lipsei de comunicare din ce în ce mai acute.

Aşa cum se prezintă pe sine, „tot atât de tânăr sau bătrân ca şi cel mai tânăr sau cel mai bătrân om“, poetul exprimă îndoielile tuturor.

În definitiv, de ce să alegem pustnicia?

Dar mai bine căutăm răspunsul în viaţa şi scrierile unui pustnic. Cuviosul părinte Daniil de la Rarău spune că numai pustnicul e cu adevărat sociabil, sobornicesc. În mod paradoxal, singurătatea este cea care face posibilă comuniunea. Şi invers, numai omul care şi-a agonisit virtuţi soborniceşti poate fi pustnic. Omul care a învăţat să fie în comuniune se poate descoperi, în singurătate, ca pe o societate lăuntrică. Părintele Daniil afirmă că însingurarea reală în mijlocul oamenilor este cel mai greu lucru; însingurarea - adică aflarea de sine şi construirea unui univers propriu pe măsura propriei personalităţi.

Deci, până la urmă, pustnicia trebuie căutată şi aici, în mijlocul lumii, pentru ca omul să îşi găsească taina şi inima sa şi să le comunice celorlalţi. Astfel ar putea fi posibilă prietenia adevărată. Tot cuviosul Daniil spune că postul este o condiţie a prieteniei, deoarece defineşte prietenia ca fiind, în ierarhia unirilor, de un grad mai înalt decât al iubirii obişnuite; nimic trupesc nu trebuie să se manifeste în prietenie, care, fiind rodul unei frăţietăţi a spiritului, este mult mai greu de împlinit.

Grele de sens şi de rod devin toate pentru omul înduhovnicit! Pentru că, de fapt, omul se însingurează, se rupe de lume spre a se umple de Duh. Primind Duhul dragostei, al blândeţii, al înţelepciunii, trăieşte prietenia la alt nivel.

Sunt impresionante la Tagore amănuntele pe care le sesizează în legătură cu prietena: râsul vesel, faldurile mantiei şi şoaptele moi. Atenţia este distribuită către amănunte revelatoare. Este o taină acolo, în fiinţa prietenei, pe care nu vrea să o piardă, părăsind-o.

Dar un creştin, după Întrupare, vede toată lumea ca prietenă. Podoabele ei, faldurile mantiei, sunt aparenţele care îşi redescoperă sensul profund, simbolic. Prin venirea lui Hristos, lumea îşi câştigă înţelesul de epifanie cosmică. În acest sens, şi creştinul are nevoie de lume, să-l însoţească în timpul pocăinţei, să-i reveleze tainele adânci, şi mai ales acea tainică venire a lui Hristos: „Domnul vine!“. Venirea Domnului este aşteptată cu o intensitate şi o frumuseţe ce ţin de o artă sublimă: toată lumea spune, povesteşte despre venirea Domnului. Postul, pustnicia sunt de fapt această aşteptare a sufletului îndrăgostit. La capătul aşteptării este Învierea, înţeleasă ca o prezenţă continuă a Domnului, ca o locuire a sufletului într-un alt timp.

Frumos spune cuviosul Daniil de la Rarău că evlavia este căutarea Adevărului! Adevărul vine ca un grădinar care slujeşte sufletului-regină. „De ce vii tu atât de târziu?“ întreabă regina. „Când ai sfârşit cu ceilalţi, atunci e timpul meu“, răspunde servul. „Ce poţi tu aştepta când e atât de târziu?“ întreabă regina. „Să mă faci grădinarul grădinii tale de flori“, răspunde servul (Tagore, Grădinarul).

Minunată aşteptarea, minunată venirea, chiar dacă târzie. Şi e minunat a învăţa evlavia de oriunde şi a-L avea pe Domnul permanent înaintea ochilor. Timpul Lui este timpul când vom sfârşi cu ceilalţi, adică timpul postului, timpul pustniciei.