Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Timpul refacerii şi al reflecţiei

Timpul refacerii şi al reflecţiei

Un articol de: Cornel Cadar - 01 Aug, 2008

Şase judeţe şi 146 de localităţi din ţară au fost afectate de inundaţii în ultimele zile. Într-un bilanţ al autorităţilor, se vorbeşte de 5 morţi şi de peste 15.000 de persoane evacuate. Potopul s-a abătut şi asupra Moldovei. Apele au lăsat în urma lor oameni evacuaţi, culturi compromise, animale pierdute, case şi anexe inundate şi distruse, drumuri şi căi ferate blocate, poduri avariate, sate fără curent electric. Oamenii s-au trezit în câteva ore cu toată agoniseala de o viaţă pierdută. Lacrimi, durere, deznădejde...

Lumea de pretutindeni s-a mobilizat: pături, haine, hrană, apă şi medicamente, fiecare cu ce a avut.

După nenorocire, e timpul solidarităţii cu oamenii în suferinţă, al refacerii, dar este şi timpul rugăciunii şi, mai ales, al reflecţiei.

Scriptura ne învaţă că, atunci când peste oameni se abăteau nenorocirile, cei mai mulţi dintre ei reflectau, căutând să descifreze semnele şi voinţa lui Dumnezeu. E suficient să ne amintim de cele relatate în Cartea Judecătorilor. De fiecare dată când poporul avea de suferit, fiind căzut în mâna duşmanilor, oamenii, meditând la cele ce se întâmplau cu ei, vedeau că s-au îndepărtat de Dumnezeu şi găseau că cel mai potrivit lucru era să strige pentru iertare şi izbăvire.

În urma publicării unei rugăciuni în care se afirma „că ştim cu toţii că păcatul e cel care a adus potopul“, cineva mi-a spus revoltat: „Trăiesc în Occident de multă vreme şi nu am observat că poporul de aici ar păcătui mai puţin decât bunii creştini din Moldova, dimpotrivă... Şi totuşi nu avem inundaţii, cutremure, uragane... etc.“, făcând apel ca articolele publicate „să fie în concordanţă cu civilizaţia secolului al XXI-lea“.

Neţinând cont de faptul că persoana în cauză a trecut prea uşor cu vederea că şi în zonele în care trăieşte sunt inundaţii, cutremure şi uragane, nu pot să nu observ că aceste inundaţii, ca şi celelalte mai dinainte, sunt consecinţa unor păcate de-ale noastre de care trebuie să ne căim şi să le reparăm.

De exemplu, nu credeţi că păcatul furtului, prin care unii au luat materialele cu care trebuiau să se repare barajele, digurile şi podurile au dus la ruperea acestora?

Sau ce spuneţi de păcatul neglijenţei şi delăsării prin care cei responsabili nu s-au mai interesat de întreţinerea şi consolidarea digurilor, n-au mai făcut lucrări de îndiguire a râurilor? Sunt diguri învechite care n-au mai fost consolidate din anul 1970. Uneori, sunt doar valuri de pământ care însoţesc cursul râurilor. Acestea n-au văzut de multă vreme picior de specialist şi nici utilaje care să lucreze. Ca să nu mai vorbim de nealocarea de bani sau delăsarea în corectarea torenţilor.

Este, apoi, păcatul lăcomiei, prin care oamenii au despădurit întinderi mari de teren, tăind copacii pe care i-au vândut cu bani grei. Pădurea, cu siguranţă, ar fi stat în calea viiturilor şi ar fi împiedicat eroziunea. Despăduririle aplicate cu sălbăticie au dus la fărâmiţarea pământului, urmate de alunecări de teren. Lipsa pădurii, care ar fi funcţionat ca un burete, limitând proporţiile dezastrului, a făcut ca apa să curgă de pe munte ca de pe un acoperiş, aducând puhoiul peste sate.

Ce să mai spunem de poluarea care a stricat stratul de ozon... Sau de păcatul sfidării, care face ca unii să se ocupe cu certuri şi cu aruncarea vinei de la un partid la altul... sau de câştigarea de capital electoral, pe seama sinistraţilor.

Nu mai ştiu cum se chemă păcatul prin care cei mai mulţi au ajuns sau au fost ţinuţi în sărăcie... aşa de săraci, că nu-şi mai pot permite să-şi asigure casele, terenurile agricole, bunurile etc...

Dacă nu am fost părtaşi, am tolerat toate acestea. Pentru a nu cădea în plasa complicităţii, primul pas pentru îndreptare şi convertire e tocmai recunoaşterea păcatelor şi cererea de iertare.

Există o rugăciune în Biserica Catolică pentru binecuvântarea câmpului şi ferirea de catastrofele naturale. E o litanie care conţine mai multe invocaţii, din care redăm câteva, cu gândul la cei care au de suferit de pe urma dezlănţuirii furiei apelor, dezlănţuire provocată şi de abuzurile omului asupra naturii, a nerespectării creaţiei. „Ca să binevoieşti a ajuta pe toţi oamenii să beneficieze de bunurile pământului. Te rugăm, ascultă-ne! De ură şi de orice reavoinţă mântuieşte-ne, Doamne! De duhul indiferenţei şi al trândăviei mântuieşte-ne, Doamne! De duhul tristeţii şi al disperării mântuieşte-ne, Doamne! De împietrirea inimii mântuieşte-ne, Doamne! De furtună şi de alte catastrofe, mântuieşte-ne, Doamne! De foamete, de război şi de molimă mântuieşte-ne, Doamne! Te rugăm, Doamne, să asculţi rugile celor care te imploră şi să Te miluieşti de noi, care mărturisim numele Tău, pentru ca, în bunătatea Ta, să ne dai iertare şi pace prin Cristos Domnul nostru. Amin“.