Timpul şi clipa prezentă în creştinism

La data de 2 februarie 1484, al treilea episcop al Romanului trimite o scrisoare mitropolitului Gherontie al Moscovei prin care răspunde solicitării acestuia de a-i explica maniera în care trebuie să se facă orice vohod în liturgicul ortodox. Episcopul Vasile al Romanului, răspunzându-i ierarhului rus, face precizarea că orice vohod în Biserica Ortodoxă se face în sens contrar acelor de ceasornic sau, altfel spus, împotriva mersului Soarelui. Erminia pe care se fundamentează episcopul moldovean porneşte tocmai de la valoarea şi semnificaţia timpului liturgic. Actul vohodului fiind antiorar, mişcându-se contrar acelor de ceasornic, adună parcă timpul şi culege acele ceasului, îl înveşniceşte şi îl umple de sens.

Gestualul liturgic în Răsăritul creştin nu este mişcare haotică, sterilă sau mecanică, ci el descoperă adevărul fundamental: timpul devine esenţial în spaţiul liturgic pentru că se umple de prezenţa lui Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt. Timpul liturgic (kairos-ul) nu mai curge spre moarte, nu mai alunecă neconsistent, nu punctează ritmul destrămării, ci "curge" spre Înviere, devenind icoană a veşniciei. Mântuitorul Iisus Hristos Se inserează în contemporaneitatea noastră, umple de valoare prezentul nostru şi aşază timpul nostru în continuitatea iconomiei dumnezeieşti. Hristos devine "contemporanul nostru" (pr. Dumitru Stăniloae), căci, "prin puterea tainei liturgice, timpul se deschide, iar noi suntem proiectaţi în locul în care veşnicia se încrucişează cu timpul şi devenim contemporanii reali ai evenimentelor biblice, începând cu Facerea şi până la A Doua Venire" (P. Evdokimov).

Într-o notă din volumul XI din Filocalie, părintele Stăniloae aduce în discuţie valoarea urgentă a clipei prezente pentru mântuirea omului. Spune teologul român că această clipă prezentă este singura certitudine pe care omul o are, iar clipa viitoare o putem avea sau nu, existenţa ei ţine de mila lui Dumnezeu. De aceea nici un "acum" nu trebuie nevalorificat, căci orice clipă poate fi cea din urmă. Risipirea clipei prezente este un act de inconştienţă. Clipa de acum este timpul pocăinţei noastre, este momentul decisiv al mântuirii sau irosirii noastre, este timpul convertirii, acel "eternel commencement" de care vorbeşte Charles Peguy. Înţelepciunea poporului român, hrănită din duhul filocalic, are acest simţ teologic referitor la problema importanţei clipei prezente atunci când spune: "Nu lăsa pe mâine ce poţi face astăzi!" Ce nu lucrăm la momentul potrivit riscă să fie pierdut pentru totdeauna. În "Jurnal de scriitor", F.M. Dostoievski conştientizează unicitatea fiecărei clipe, valoarea şi importanţa ei, tocmai în momentul condamnării la moarte: "Dacă mi

s-ar dărui din nou viaţa, nici o clipă nu aş mai irosi-o în zadar." Iadul, după expresia aceluiaşi scriitor rus, nu este altceva decât un "prea târziu". Iadul este un "acum" irosit, scăpat de sub atenţie, ieşit din "veghea eshatologică".

Mitropolitul Antonie de Suroj redă un basm rusesc care sintetizează cel mai bine teologia clipei. Un înţelept a întrebat trei lucruri: "Care e cel mai important moment din viaţa unui om, care e cea mai importantă acţiune şi care e cea mai importantă persoană?" Răspunsul mult căutat îi vine de la un ţăran: "Cel mai important în viaţă e prezentul - este singurul pe care îl avem, căci trecutul s-a dus, iar viitorul nu este încă aici. Cea mai importantă acţiune în acest prezent este să faci ceea ce trebuie, iar cel mai important om este cel cu care te afli în prezent şi pentru care poţi face ceea ce trebuie, ceva bun sau ceva rău."

Spunea un mitropolit român că există la omul de astăzi un "dor de ducă", de evadare din propriul prezent, din realitatea proprie într-un alt timp şi alte coordonate care, crede el, i-ar conferi împlinirea. Împăcarea cu timpul propriu este decisivă. Propriul timp este mântuitor. Clipa de faţă este urgentă, imperativă. În propriul timp avem resursele necesare desăvârşirii şi împlinirii noastre.

"Timpul liturgic (kairos-ul) nu mai curge spre moarte, nu mai alunecă neconsistent, nu punctează ritmul destrămării, ci "curge" spre Înviere devenind icoană a veşniciei."