Tinereţe veşnic nouă (II)

Plecând de la Pilda vulturului şi de la această interpre­tare patristică, textul psalmului dobândeşte în­ţelesuri mult mai nuanţate. Astfel, sufletul care se apropie de soarele Hristos primeşte de la Acesta binefaceri nebănuite: i se iartă toate fără­de­le­gile, i se vindecă toate bolile, pricinuite de păcat, ceea ce coincide cu izbăvirea vieţii din stri­că­ciu­nea morţii, pentru care Su­fletul şi toate cele din­lă­untrul omului binecuvântează pe Domnul (Ps. 102, 1-4). Putem spune că în Duhul Sfânt psal­mistul vede cum păcatul face anevoios parcursul duhov­ni­cesc al omului. Şi după cum vul­turul în preajma soarelui îşi curăţă aripile şi ochii, tot aşa şi omul în a­pro­piere de focul ha­ru­lui dumnezeiesc este chemat să-şi cu­reţe patimile care îi înngreunează avântul spiritual şi îi tulbură claritatea vederii tai­nei dumnezeieşti. Dar nu-i dea­juns această cu­ră­ţire. Este nevoie şi de o îm­bă­ie­re în „apă proaspătă de izvor“, pentru ca cele curăţite de „focul dumnezeiesc mistuitor“ (Evr. 12, 29) să se revigoreze, să se în­zdrăvenească. În acest sens, psalmul vorbeşte despre „în­cu­nunarea omului cu milă şi cu îndurări“ şi de „umplerea de bunătăţi a doririi lui“ (Ps. 102, 4-5). Adică, aşa cum apa a­co­peră orice parte a corpului ce­lui scufundat în ea sau ră­co­reş­te total pe cel însetat, care se adapă de la izvor, tot astfel harul, mila şi îndurarea lui Dumnezeu plineşte cu de­să­vâr­şire orice dorire a sufletului care se îndreaptă spre El. Mai mult, viaţa omului cu­ră­ţită de păcat şi umplută de har este o viaţă trăită într-o permanentă prospeţime, într-o ti­ne­reţe con­tinuă şi într-o în­noire fără sfârşit, după cuvântul Apos­to­lului Pavel: „Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa des­co­pe­rită, slava Dom­nului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Dom­nului“ (2 Co. 3, 18).

Fără îndoială, psalmul are conotaţie mesianică mult mai pronunţată din această pers­pectivă a Pildei vulturului. Hristos este „Soarele drep­tă­ţii“ (Mal. 3, 20), Cel care arde prin întrupare şi spală prin Sângele patimilor Sale pă­ca­tele în­tre­gii omeniri (Evr. 9, 14). El continuă această binefacere cu fiecare dintre noi, mai întâi în baia Botezului, unde ni se „răzuiesc bă­trâ­ne­ţile păcatului“ (Fericitul Te­o­do­ret al Cirului, Tâlcuire la Psalmi, Ed. Petru Vodă, 2003), iar apoi, în chip de­să­vârşit, în îm­păr­­tă­şirea cu Tru­pul şi Sân­gele Său, ca o continuă rezidire a temeliilor fi­in­ţei noastre, ca o naştere permanentă şi o ti­ne­reţe veşnic nouă. Poate nu întâmplător acest psalm 102 se cântă la fiecare Sfântă Li­tur­ghie la antifonul întâi, semn că aici omul se împărtăşeşte de­plin de binefacerile lui Dum­nezeu, astfel încât prin Hristos viaţa sufletului devine invers proporţională cu viaţa trupului (2. Co. 4, 16). Altfel spus, anii adăugaţi trupului spre veş­tejirea lui se preschimbă într-o stare de perpetuă tinereţe în sufletul scăldat de harul dumnezeiesc, motiv pentru care neîncetat va „cânta Domnului o veşnică cântare nouă“ (Ps. 32, 3).