Tinereţea Evangheliei (sau despre Îngerie ca lume a copiilor)

Ajuns la adânci bătrâneţi, de-o vârstă cu veacul fiind, Sfântul Evanghelist Ioan, ucenicul iubit al Mântuitorului, cerea să fie dus la slujbele creştinilor, unde drept predică se mulţumea să repete: Fiilor, iubiţi-vă unii pe alţii! Împliniţi această poruncă a Mântuitorului şi este de ajuns!

Astăzi, 26 septembrie, prăznuim mutarea lui la cele veşnice. Veşnicia i-a marcat întreaga existenţă. A murit în pace, la Efes, în al treilea an al domniei împăratului Traian. Terminase de scris, sub insuflarea Duhului Sfânt, o Evanghelie, trei Epistole şi Apocalipsa.

Proloagele reţin în această zi a mutării sale două Cuvinte, primul despre un tânăr pe care l-a mântuit, cel de al doilea despre un copil pe care l-a învăţat să picteze.

Aflând în Efes un tânăr voinic şi luminat la chip, Sfântul Ioan l-a învăţat din belşug poruncile lui Dumnezeu şi mai apoi l-a încredinţat episcopului cetăţii zicându-i: Episcope, martor fiindu-ne Sfântul Duh, pe acest tânăr ţi-l dau ţie ca să-l păzeşti de tot lucrul rău.

În lumina binecuvântată a clipei, episcopul l-a primit pe acel tânăr, l-a povăţuit, l-a botezat şi mai târziu... l-a uitat. Acesta, lipindu-se de alţi tineri fără speranţă, a început a umbla la ospeţe scumpe, la vin mult, desfrânare şi tâlhărit, ajungând căpetenie a unei bande cumplite de hoţi. După un an, Ioan Evanghelistul a revenit în Efes şi i-a cerut episcopului: Episcope, să-mi aduci datoria pe care ţi-am încredinţat-o! Răspunsul a fost neaşteptat: A murit tânărul, vrăjmaş s-a făcut, tâlhar cumplit, gata!

Ştiind că pentru tâlharul cel drept, Crucea a însemnat nu pierzania, ci momentul de unde i s-a deschis Raiul, bătrânul apostol şi evanghelist a plecat prin munţi în căutarea tânărului pierdut. Cum l-a văzut venind, ruşinându-se, tâlharul a fugit. Se produce acum un fapt cutremurător. Sfântul Ioan, ca un părinte duhovnicesc, uitându-şi bătrâneţele, aleargă tare prin păduri după tânărul tâlhar strigând o rugăciune care tremură şi astăzi, parcă, pe buzele multor părinţi: Pentru ce fugi de mine, fiul meu; pentru ce-mi faci mie osteneala aceasta? Stai! Ai milă de mine, neputinciosul tău părinte! Stai, nu te teme, nu-ţi pierde nădejdea! Iau totul asupra mea. Pentru ce-ai făcut, eu îmi voi pune sufletul, eu voi răspunde înaintea lui Dumnezeu. Asupra mea să fie relele pe care tu le-ai făcut, pe grumajii mei să fie sarcina păcatelor tale, fiul meu. Tâlharul s-a oprit aruncându-şi armele şi udând pământul cu lacrimi i-a arătat mâinile, mânjite încă de sânge nevinovat, Sfântului Ioan.

Este acest Cuvânt un act mântuitor care merita scris într-o icoană. De aceea, urmează un al doilea Cuvânt.

(Copiii se îndepărtează cu multă greutate de îngeri. Îngeria este lumea lor. Nestatornici şi neastâmpăraţi, ei au puterea de a se lega de realităţi cu adevărat durabile, cum ar fi apa, focul, aerul şi... nisipul. De foc şi de apă îi feresc părinţii, în aer curat şi în nisip fin vor să se joace, să lase urme. Când eram copil şi doar ce învăţasem Abecedarul, mă jucam iscălindu-mi numele în aer cu degetul arătător. Părinţii nu înţelegeau, crezând că am deprins un tic).

Era, pe vremea Sfântului Ioan Teologul, un mic sat lângă Constantinopol, în care trăia un copil sărac, cu numele Gusar. Îşi câştiga zilnic colţul de pâine şi blidul de mâncare păzind gâştele satului. Pe una dintre porţile Constantinopolului fusese pictat chipul Sfântului Ioan Teologul. Trei ani, de dimineaţa până seara, copilul Gusar încerca să creioneze cu degetul în nisipul mării chipul Teologului de pe poarta cetăţii. Greşea întruna, ba ochii, ba mâinile, ba picioarele... Într-o seară, când gâştele se făcuseră cârd pentru a se întoarce în sat, l-a văzut apropiindu-se, cu chipul cărunt, chiar pe Sfântul Ioan Teologul: Ce faci aici Gusar, scriind pe nisip? Vreau să vă pictez, Părinte! Bătrânul sfânt l-a binecuvântat pe creştet, înţelegând minunea: de o bună bucată de timp picioarele parcă nu-l mai dureau, mâinile nu-i mai tremurau, ochii nu-i mai lăcrimau. Sfintele greşeli ale pictorului în nisip deveniseră leacuri pentru neputinţele sfântului. Şi totuşi, copilul Gusar avea să ajungă unul dintre cei mai mari pictori de icoane din Constantinopol.

Copilăria este dătătoare de lumină, tinerii pot însă ajunge oricând făcători de întuneric. Iată două Cuvinte din Proloage, două pilde care înlesnesc înţelegerea rosturilor prin iubire, adică prin acea stare permanentă de tinereţe a Evangheliei.