Tinereţea unui slujitor septuagenar

Când l-am cunoscut, în anul 1983, părintele profesor Mihai Vizitiu avea 45 de ani. Un om energic, ordonat, punctual, atent peste măsură, care observa încă de la intrarea pe poarta seminarului nemţean anumite nereguli. „Ochii de vultur“ vedeau până departe încât nu te puteai ascunde în vreun fel, asemenea şi auzul, nu-i scăpa nici cel mai neînsemnat aspect, ori cea mai uşoară „adiere“ de vânt din preajmă.

Simţeai asprimea cuvintelor şi privirea severă

Din anul 1977 părintele Mihai Vizitiu era director al Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Preda Noul Testament şi se putea spune că era una dintre materiile la care se învăţa încă din clasă, prin măiestria profesorului care avea tact pedagogic. Vorbea clar, pe înţelesul tuturor şi la obiect. Din paginile Noului Testament se tâlcuiau şi se desprindeau subiecte interesante şi uneori discuţii lungi pe care elevii le însuşeau cu multă uşurinţă. Mi-aduc aminte de tema cu Cina cea de Taină şi împărtăşirea lui Iuda şi de accentul pe care profesorul îl punea pe nevrednicia cu care ucenicul trădător s-a apropiat de Domnul Vieţii veşnice. La multele noastre întrebări, părintele Mihai Vizitiu găsea întotdeauna răspunsuri, aşa încât orele de Noul Testament erau aşteptate cu nerăbdare mai ales că profesorul nu era zgârcit la note, ci dimpotrivă, darnic, mărinimos.

Activitatea de la Catedră era dublată de cea administrativă. Directorul Seminarului de la Mănăstirea Neamţ era exigent şi foarte preocupat de ceea ce făcea. Chiar dacă atunci l-am privit altfel pentru atitudini pe care le-am înţeles greu, acum apreciez detaşat jertfa lui şi a celorlalţi profesori, într-o perioadă grea pentru Biserică şi ţară.

Seminarul de la Mănăstirea Neamţ avea un nume răsunător într-o vreme în care existau în România doar şase şcoli de acest fel. Ele erau, de fapt, adevărate Academii duhovniceşti în care durata de studii era de cinci ani şi unde candidaţii erau primiţi numai după absolvirea treptei I de liceu, cum era în acea vreme.

Activităţile academice şi cele administrative de la seminar purtau pecetea personalităţii directorului şi a colegilor dascăli. Fiecare dintre ei a lăsat la Neamţ o parte din strălucirea cu care i-a înzestrat Dumnezeu, din tinereţea şi agoniseala spirituală. Ochii mei vedeau atunci o echipă omogenă, cu particularităţi fireşti, dar şi cu un drum comun spre înălţimi. Profesorii de la Neamţ aveau vocaţie de dascăli şi dăruirea însuşită din lucrarea de altădată a Apostolilor. Trăirea lor în spaţiul izolat (monastic) al seminarului era parcă o arătare de înger, tratată ca atare de noi. Prin purtarea lor impuneau ordine desăvârşită şi rigoare. Nu puteai trece uşor prin seminar ca să dobândeşti diloploma de absolvire. Pentru aceasta era nevoie de muncă, perseverenţă, răbdare, rugăciune şi multă smerenie. Exerciţiile de smerenie venite din partea directorului şi a profesorilor aveau rolul lor, deşi atunci ne era greu să le împlinim. Profesorul şi directorul Mihai Vizitiu impunea respect prin sobrietate, eleganţă, ţinută şi prin felul său de-a fi. Mărturisesc acum, după 20 de ani de la terminarea studiilor seminariale, că am trecut pragul cabinetului directorului doar de câteva ori. Când ajungeai acolo, parcă se termina lumea... Directorul vorbea scurt, simţeai asprimea cuvintelor şi privirea severă.

Aceasta nu ne-a împiedicat să mergem pe cale până la capăt.

Slujitor bun, proscomiditor neîntrecut

Când am ajuns în cursul superior al seminarului şi am învăţat câte ceva din tainele Teologiei, chipul părintelui Mihai Vizitiu s-a descoperit într-o altă lumină.

Sobrietatea şi haina sacerdotală acopereau un om cu preocupări serioase. Scrisul frumos, ca în vechile manuscrise, se aşternea pe multe pagini. Şi grăiau despre munca de cercetare a profesorului de Noul Testament şi despre reflecţiile preotului în ceasuri de tihnă. Slujitor bun, proscomiditor neîntrecut, profesorul nostru era adeseori prezent la hramurile mănăstirilor unde citea Psalmii Utreniei. Nu ştiu de unde-şi luase obiceiul, dar a rămas în amintirea vremurilor de atunci şi acest amănunt semnificativ.

În lumea monahală avea prieteni apropiaţi. Cei mai mulţi dintre ei s-au mutat la Domnul. Aşa au fost protosinghelii Veniamin Acojocăriţei, Vasian Iosub, Nifon Corduneanu, Ioachim Spătaru şi alţii. La începutul activităţii sale de la seminar a locuit în vatra mănăstirii Neamţ, printre călugări cum se spune, şi cred că un dor după acest fel de vieţuire l-a urmărit şi-l urmăreşte încă...

Anii Seminarului de la Neamţ au rămas departe în amintiri... La câteva luni după ce smerenia noastră a absolvit studiile, Seminarul de la Neamţ a trecut printr-o perioadă de zbucium. O parte dintre profesori au plecat la parohie ori au răspuns altor chemări. Părintele profesor Mihai Vizitiu a venit la Iaşi, la nou-înfiinţatul Institut Teologic de grad Universitar, devenit la scurt timp Facultate de Teologie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.

După câţiva ani, părintele Vizitiu a fost chemat să lucreze în cancelaria mitropolitană. Avea pe atunci o experienţă bogată pentru a împărtăşi din ea şi altora, mai tineri.

Aici l-am reîntâlnit pe fostul meu profesor. La sfântul altar al Catedralei mitropolitane, la şedinţele Permanenţei Consiliului Eparhial şi în Comisia liturgică a Arhiepiscopiei Iaşilor i-am fost alături, în toţi aceşti ani care au rămas în urmă ca şi tinereţile noastre.

Ordinea şi minuţiozitatea lucrărilor de birou realizate de părintele Mihai Vizitiu constituie exemple rare. Caligrafia şi grija pentru toate acestea sunt asemenea cu răbdarea unui bijutier care munceşte ceasuri ori zile la rând pentru a realiza un filigram. Nu percep prea mulţi frumuseţea argintăriei, dar ea rămâne un model inefabil. Aşa au fost şi sunt preocupările părintelui profesor Mihai Vizitiu.

Înzestrat de Dumnezeu cu minte luminată şi gândire ordonată, a pus suflet în toţi aceşti ani de studiu, slujire sacerdotală şi muncă administrativă.

Pe neobservate s-au adăugat anii şi părintele profesor a ajuns la vârsta psalmistului. Nu observ mari diferenţe între profesorul pe care l-am întâlnit în anul 1983 şi sărbătoritul din noiembrie 2008. Doar atât, părul i-a albit slujind Biserica, grijile s-au adăugat, truda a sporit, hodina s-a împuţinat.

În ultimii ani, în anumite momente, am avut răgazul unor destăinuiri, să le zicem de suflet. Părintele Vizitiu mi-a spus cuvinte frumoase despre patriarhii Justin Moisescu şi Teoctist Arăpaşu, despre părintele prof. arhid. Ioan Ivan, despre monahi aproape uitaţi, despre oameni minunaţi.

M-am bucurat în acest timp să-l văd uneori zâmbind şi adeseori bucurându-se cu „bucurie mare“.

Aşteptam de mult această deschidere a profesorului şi directorului meu de seminar.

Pe de altă parte am avut prilejul să călătorim împreună cu părintele Mihai Vizitiu şi cu alţi părinţi minunaţi, în Grecia, Sfântul Munte Athos, Egipt şi Iordania. Drumurile din Sfântul Munte şi din preajma bătrânei cetăţi Alexandria le vom păstra în sipetul amintirilor de mare preţ.

La ceas de sărbătoare nu trebuie spuse şi mâhnirile. Vor fi fost şi din acestea într-un sfert de veac. Le lăsăm deoparte şi păstrăm în suflet lumina clipelor frumoase din care ne-am împărtăşit.

Odată cu profesorii noştri trecem şi noi prin viaţă parcă fără să ne dăm seama. Se adaugă anii pe neobservate, dar nu trebuie să ne afecteze. Drumul nostru nu are prea multe legături cu lumea aceasta efemeră. Dacă ne gândim că drumul nostru duce într-o netrecătoare împărăţie, unde bucuriile nu se sfârşesc şi unde prezenţa Preasfintei Treimi va ostoi dorurile noastre, să nu ne întristăm.

La împlinirea celor 70 de ani, îi doresc părintelui profesor şi consilier Mihai Vizitiu să-şi înnoiască ca ale vulturului tinereţile sale.

Îi mai doresc să zâmbească mult şi să trăiască iubirea sfântă pe care Evanghelistul Ioan, ucenicul cel credincios al Domnului, a predicat-o şi a împlinit-o până la adânci bătrâneţi.

Din paginile Sfintelor Scripturi, din potirul nemuririi, din rugăciunea şi iubirea curată părintele Mihai Vizitiu va găsi, cu siguranţă, puteri sporite pentru a sluji Biserica şi pe Stăpânul ei, Mântuitorul lumii şi bucuria noastră, a tuturor.

Cu smerită preţuire şi mulţime de aduceri aminte, ucenicul din anii seminarului.