Toate la timpul lor

Duminica a V-a din Postul Mare ne prilejuieşte reîntâlnirea cu pilda Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, pomenită în sinaxarul Bisericii Ortodoxe în prima zi a lunii aprilie, căreia i se închină şi una dintre cele două pericope evanghelice citite în cadrul Sfintei Liturghii din această zi, Luca VII, 36-50. Ne oprim, însă, în cele ce urmează, asupra unui aspect din celălalt fragment evanghelic, Marcu X, 32-45, în fapt, o nouă vestire a Patimilor Domnului, cu puţin timp înainte de împlinirea lor.

Pe drum ca şi noi, pelerini spre Răstignire şi Înviere, "suindu-se la Ierusalim" (v. 32), sfinţii apostoli Îl urmau pe Învăţătorul lor, ascultând înfricoşaţi cele ce aveau să se petreacă: "Că, iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia" (v. 33-34). Cu o deosebită prezenţă de spirit, doi dintre ucenici, fiii lui Zevedeu, Iacov şi Ioan, se apropie de Domnul şi îi solicită... un primat. De cinste, de slavă, de putere, de jertfă... nu ştim precis ce au dorit cei doi în sinea lor, dar este cert că au vrut să fie deasupra celorlalţi. "Ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta" (v. 37).

Acum, pe lângă lipsa de colegialitate dovedită (până la urmă, ce îi făcea pe ei să ceară aşa ceva? De ce se considerau speciali, demni de această superioritate?), apare problema imaturităţii lor duhovniceşti. Desigur, erau amândoi tineri, probabil membri ai grupării zeloţilor, în orice caz firi temperamentale, nu degeaba li se spunea "fiii tunetului". Dorinţa lor nu este una de natură materială, ei solicită încadrarea Fiului lui Dumnezeu, mărturisindu-şi astfel disponibilitatea, dar şi credinţa că tot ceea ce spune Acesta este adevărat. Aşadar, începutul este bun şi nu ne avantajează într-o comparaţie cu noi, cei care frecvent ne rugăm sau cerem sau considerăm că ni se cuvin posturi mai înalte, mai dificile, dar din care decurg oarecare avantaje materiale sau haine moi pentru orgoliul nostru. Hristos este delicat, este părintesc în răspunsul Său. Nu îi jigneşte, nu îi mustră cu duritate, ci le spune: "Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza. Dar a şedea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit" (v. 39-40). Cu alte cuvinte, le-a temperat elanul, dar nu a condamnat entuziasmul sfânt ce îi mânase în respectivul demers. Aşa cum lucrează Dumnezeu şi cu noi. Nu ne pedepseşte pentru cererile noastre, nebuneşti pe alocuri, ci ne mângâie, zâmbeşte răbdător, pregătindu-ne pentru darurile Sale, acelea care ne sunt de folos, la timpul potrivit. Arzând etape, este posibil să ne provocăm vertijuri fatale, căderi de la înălţimi prea mari pentru noi, mânia celor din jur ("Şi auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan" - v. 41).

Sigur că soluţia propusă de Mântuitorul este cea care ne duce spre Împărăţia cerurilor, tărâmul unde sunt pomeniţi mai întâi cei "săraci cu duhul", cei smeriţi. Dar lupta noastră egoistă pentru lauri, pentru întâietate, pentru cucerirea unor piscuri în singurătate, ne împiedică să acceptăm că nu trebuie să fim cei mai mari după regulile vieţii petrecute pe acest pământ. Măreţia noastră derivă din bunătatea noastră, din generozitatea cu care ne punem la dispoziţia semenilor noştri. "Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă" (v. 43-44). Pentru că El mai întâi a făcut asta, făcându­se Om ca să slujească nouă, să moară pentru noi şi să ne învieze cu El.