Toma, cel care ne pune la încercare

Nu numai pe Hristos L-a „testat”, ci și pe noi, de două mii de ani fără oprire. Pe Iisus Cel înviat L-a cercetat, din sinceritatea inimii, cu întrebarea și cu pipăitul: ce alt instrumentar mai „infailibil” putea pune la bă­tăie spre încredințare, spre validarea probei? Sfântul Apostol Toma a fost cel mai sincer, cel mai inocent dintre toți cei prezenți. Fiecare din ei ardea de nerăbdare să pipăie Trupul înviat al Domnului, îmbrăcat în slavă cerească, dar nu a avut curajul să ceară asta. Ba chiar Hristos le-a interzis-o, explicit: „Noli me tangere”.

Așa au auzit femeile mironosițe, mai precis Maria, în zorii acelei duminici de neuitat când au văzut mormântul gol: „Iisus i-a zis: Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20, 17). Bucuria revederii era uriașă, dorința de a-L strânge în brațe irezistibilă și totuși Dumnezeu întrupat a oprit-o de la acest gest adânc uman. Și așa este: noi, când ne atingem de Trupul și Sângele Lui, nu trebuie să fim atenți și bine pregătiți, curați adică? Mai mult, Trupul Lui urma să străbată cerurile, până la Tatăl, printre cohortele de îngeri. Orice mică impuritate, de orice fel, putea periclita planul de lansare spre Cer, spre cele nevăzute. Așadar, Maria nu s-a atins de trupul Lui Cel înviat. Dar oare Toma a făcut-o?

Nu, nici el, nu avea cum. De altfel, iconografia ni-l înfățișează pe Toma arătând mai mult spre coasta Lui decât atingându-L direct. Nu a apăsat cu degetul pe rană, nu a cotrobăit cu lăcomia științifică a anatomopatologului, ci a avut încredere - ca de fiecare dată - în spusele Mântuitorului. „Am înviat, sunt tot Eu, dar cu un trup transfigurat, care poartă semnele pătimirilor Mele, a căror tristă dul­cea­ță o veți simți și voi la Sfânta Cuminecare”, așa a părut că îi vorbea Domnul geamănului Toma (Te’oma în aramaică însemnând „geamăn”). Iar acesta a priceput pe dată: confirmarea Învierii era în fața lui, prin prezența unică, strălucitoare a Domnului, Care îi vorbea lui și numai lui. Atunci a înțeles apostolul ce bariere sunt între cei de pe pământ și cei din Rai, din Împărăția lui Dumnezeu, atunci a priceput mecanica resurecției și calitățile pe care materia le dobândește trecând de la moarte la viața veșnică. Atunci i s-au deschis ochii față de toate profețiile pe care Iisus le-a rostit în fața lor, însă erau neclare pentru ei, așa după cum neclară era învierea din morți. Deși... fuseseră martori la această lucrare făcută asupra unor oameni trecuți dincolo (fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain și Lazăr din Betania), ei parcă tot nu puteau crede că Cel care părea fără putere în fața unor soldați străini și a unor preoți ai Templului avea putere asupra morții atotbiruitoare! Nu a putut înfrânge puterea imperială a Romei, nu a ținut piept forței sacerdotale abătute asupra Lui, așadar cum putea învinge ce era de neînvins: moartea însăși? Și tocmai când păruta slăbiciune s-a arătat pe Cruce, când umanitatea suferindă a Lui respira prin toți porii, când a murit de-a binelea - fără rest și fără drept de apel - ei bine, cum putea crede cineva că ar mai fi ceva după?

Doar Toma, în „necredința” lui și dorind să se bucure de ceea ce auzea de la alții - colegii lui de apostolie -, a ținut morțiș să atingă coasta ruptă de suliță și însângerată, dar nu a făcut-o. Aceeași coastă bărbătească din care a ieșit Eva odinioară a făcut acum să țâșnească sânge și apă, pentru ca mai apoi din rană să se reverse mântuirea ca dintr-un izvor nesecat. Și așa a rămas până la noi, prin Sfânta Euharistie, care are toate elementele constitutive și recapitulative ale Trupului Cel Sfânt, cândva pământesc, iar acum dar morții spre Înviere.