Tot un fel de vedere...

Zilele trecute s-au împlinit zece ani de la vizita în România a Papei Ioan Paul al II-lea, petrecută în perioada 7-9 mai 1999. Momentul a intrat în istoria Bisericii Ortodoxe Române pentru că reprezintă prima vizită în ţara şi Biserica noastră a unui Suveran Pontif, dar, mai mult decât atât, a fost consemnat în analele istoriei creştinătăţii şi se va păstra ori transmite ca atare posterităţii drept prima vizită a unui conducător al Bisericii Catolice într-o ţară majoritar ortodoxă. Privită cu teamă sau neîncredere exagerată, pe de o parte, dar şi cu entuziasm exacerbat, pe de alta, atât întâlnirea în sine, cât mai ales reverberaţiile care i-au urmat în peisajul relaţiilor intercreştine la nivel mondial au reprezentat un pas mare al iniţiativei spre dialog. Dincolo de strategii şi interese diplomatice, dincolo de etichete şi ţinute de gală, transpare intenţia, ba chiar duhul unui respect reciproc ancorat în Evanghelie şi care a cuprins întreaga împrejurare.

Evenimentul a marcat şi a însemnat, alături de multe alte prilejuri asemănătoare, surprinse în cronologia creştinismului ortodox românesc, reafirmarea Bisericii de limbă latină, dar de rit bizantin, drept o prezenţă cu obârşie şi evoluţie clară şi bine definită, paşnică, dar mai ales predispusă şi capabilă spre dialog. Ortodoxia, în calitatea şi rolul său de pilon identitar, este invitată la mărturisire în dialog, nu numai între graniţele ţării, ci în întreaga civilizaţie creştină a lumii. După 1989, dar cu atât mai mult în urma doritei aderări la Uniunea Europeană, potenţarea propriei misiuni se impune cu atât mai mult.

Poate părea paradoxal, dar tocmai împrejurările pe care le consideram dăunătoare sau măcar îngrăditoare credinţei proprii suscită mai puternic decât orice capacitatea noastră dialogală, prejudiciată oricum de mirajul monologului. Premisa mărturisirii ortodoxe în spaţiul european şi mondial este dialogul. Cultura dialogului, posibil exclusiv între persoane diferite, este superioară mental monologului. Monologul denotă limita. Dialogul denotă depăşirea ei. Descoperirea tainei persoanei celuilalt presupune existenţa onestităţii noastre, cu ajutorul căreia putem accepta binele ca venind şi de la celălalt. Însă vocile tremurânde şi aproape imperceptibile de până acum se înlocuiesc treptat cu tonalitatea sigură şi conştientă a unei eclezii milenare. Originea teandrică a Bisericii noastre şi responsabilitatea enormă faţă de credincioşi obligă Biserica la adoptarea unei poziţii ferme, clare şi în perspectivă.

Există o varietate (după propria-mi părere necesară) a opiniilor credincioşilor vis-a-vis de sus-pomenitul dialog. Unii sunt sceptici, considerând acest act un prilej cu substrat demonic, practic un fel de autosabotaj, al cărui rezultat invariabil va fi diluarea spiritualităţii şi cetăţeniei noastre creştine. O a doua categorie este cea a superoptimiştilor, adică a celor ce consideră importantă unitatea fără identitate, situând propriul interes mai presus de orice. În fine, trebuie să-i amintim aici şi pe cei care dau dovadă de echidistanţă atunci când discută pe această temă, echidistanţă izvorâtă fie din certitudinea credinţei în Hristos, fie din incapacitatea de a ieşi din amorful contemporan şi de a-şi pronunţa opinia. Biserica este cea care trebuie să înlocuiască, şi în cazul evenimentului de mai sus chiar a făcut-o, semnul întrebător al indecişilor cu punctul sau exclamaţia lămuritoare. În definitiv, şi aceasta este o chestiune de vedere sau mai bine zis de recăpătare a ei.