Totuşi, cine se mântuie?

Mântuirea de care vorbim deseori cu prea multă uşurinţă e dăruită de fapt acelora care nici nu-şi pun problema într-un mod sistematic şi organizat. Altfel spus, nu găsim drumul spre Dumnezeu dacă uităm că şi oaia îl poate mânca pe lup. Răscrucea nu e doar prilej de dubitaţii, ci loc sfânt al răstignirii. Hamletizând prea mult, practicând acest exerciţiu în aparenţă nobil, în realitate otrăvitor, rămânem doar intelectuali, oameni de cultură, eventual cu anumite preocupări de ordin spiritual şi cu nişte nostalgii cochete faţă de ce nu avem. Dar nu poţi să ai dacă nu ai fost tu înainte avut. Răscrucea, moment determinant în viaţa oricui, ca să nu eşueze într-o deltă de tatonări şi ruminaţii, trebuie să devină rampă de decolare pentru vulturul pe care-l purtăm în noi înşine. Dar pentru aceasta e necesară crucificarea. Altfel, tot ceea ce până atunci fusese un fel de cuibar unde clociserăm îndoieli, ipoteze, supoziţii, devine o cruce scânteietoare absorbind colbul gândurilor noastre întru sânge şi duh. Numai în acest fel scăpăm de toată hamletizarea, după cum Hamlet însuşi, ca să scape de sine, a trebuit să se jertfească.

Gândurile acestea, colbuite evident, s-ar potrivi sărbătorii mari a Învierii, dar pentru un creştin adevărat orice zi e o înviere. Ar trebui de asemenea să ne ajute să înţelegem că nimic din ce e mare şi falnic pe pământ nu-şi găseşte loc în cer, ci doar ce e mic şi neînsemnat descoperă dincolo frumuseţi şi bogăţii. De aceea am fost mereu sceptic când am întâlnit oameni ireproşabili, având tunica duhovnicească perfect călcată, siguri pe ei, la fel de siguri ca de adevărul matematic că doi cu doi fac patru. Dar istoria duhului ne-a învăţat că doi cu doi mai pot face şi cinci, după cum unu cu unu nu fac doi, ci trei, şi atunci pe bună dreptate nu un asemenea senior al credinţei se va mântui, ci umbra lui, adică de cele mai multe ori femeia care-l însoţeşte (mamă, soră, soţie), şi care a consimţit să se sacrifice, uitând de sine, uneori chiar neducându-se la biserică fiindcă trebuia să rămână cineva acasă, şi atunci - logic! - l-a lăsat pe el să se ducă. Astfel descoperim ceea ce s-ar putea numi misterul mântuirii şi în acelaşi timp imprevizibilul alegerii divine. Nu câştigă cel teoretic aproape de ţintă, ci acela care, tot teoretic şi livresc, are şanse mici. Şi aceasta se întâmplă fiindcă într-o asemenea realizare contează inima vie şi sinceră, nu schelăria de litere, care continuă să pulseze chit că nimeni n-o vede şi n-o aude. De aici nevoia de dragoste, de dăruire, de tot ce combate egolatria. De aici adevărul Învierii, căci dacă Domnul nu a înviat zadarnică-i toată ştiinţa de carte. Ceea ce spun poate fi rezumat astfel. Inima triumfă în faţa cuvintelor. Cel care dă la o parte lespedea mormântului o dă şi pe aceea a bibliotecii, a falselor averi. Îşi biruie propria carcasă şi biruind-o toarnă sângele în vase de lumină...