Trafic de influenţă

În urmă cu câţiva ani, doi psihologi americani, Peters şi Ceci, au făcut un experiment aiuritor. Au ales douăsprezece articole din douăsprezece renumite reviste de psihologie, ai căror autori erau fără excepţie cadre didactice profesând în cele mai prestigioase universităţi din SUA. Cei doi psihologi au schimbat numele autorilor şi au rebotezat instituţiile de învăţământ din care proveneau aceştia, inventând cu dezinvoltură universităţi a căror titulatură nu exista niciunde în lume: de pildă, "Centrul de la Tres Valles pentru studiul potenţialului uman". Au trimis apoi articolele aceloraşi reviste în care apăruseră prima oară.

Rezultatul a fost pe măsura îndrăznelii experimentului. Numai trei reviste au recunoscut textele, în timp ce opt dintre celelalte nouă articole au fost respinse chiar de redacţiile ce le acceptaseră mai înainte, motivul invocat fiind acela că textele nu corespundeau exigenţelor impuse de colectivul redacţional. Prin urmare, aceiaşi oameni care prima dată acceptaseră un text pe motiv că avea o înaltă ţinută teoretică îl respingeau a doua oară pe motiv că nu întrunea condiţiile de calitate cerute de redacţie, când de fapt ceea ce atârnase hotărâtor în balanţa refuzului nu fusese conţinutul articolelor, ci amănuntul psihologic că numele autorilor nu atrăgea atenţia, cum nici centrele universitare cărora le aparţineau nu impuneau prin prestigiu. Pe scurt, nişte redactori de a căror inteligenţă şi cultură nu se îndoia nimeni se comportaseră ca nişte diletanţi, lăsându-se păcăliţi de detalii pe care în mod normal nu trebuiau să le ia în calcul, ba chiar stăruind cu fermitate că decizia lor de a respinge textele fusese una cât se poate de întemeiată. Exemplul e sugestiv în privinţa felului cum un om inteligent poate avea o atitudine prostească. Dacă generalizăm problema, ea ar suna astfel: ce se petrece în mintea unui om inteligent atunci când ajunge să se poarte ca un prost?

Cazul ilustrează cât de relativă e noţiunea de valoare, sau mai precis cât de nesigură e facultatea de apreciere cu care specialiştii sesisează valorile. În plus, e vorba de o nepotrivire stridentă între inteligenţa lor şi contextul în care ea este folosită. Nu e suficient să ai cultură şi deşteptăciune, problema este cum o păzeşti de traficul de influenţă pe care îl reprezintă renumele cuiva sau autoritatea lui. În fond orice prestigiu presupune un câmp de forţă care înduplecă voinţele şi risipeşte reticenţele. La polul opus se află faima execrabilă sau anonimatul, când înclinaţia judecătorilor de a fi indulgenţi e nulă. Exemple de acest fel pot fi date cu nemiluita, şi ceea este straniu e că viaţa nici unuia dintre noi nu ne scuteşte de împrejurări în care, în ciuda inteligenţei pe care o avem, ne purtăm ca şi cum nu am avea-o. Toţi suferim uneori de o "prostie inteligentă", adică de o prostie în care hiba nu e de căutat într-un IQ mai mare sau mai mic, ci într-o anulare a discernământului. Îţi pierzi flerul discriminator şi ori te laşi păcălit ori ajungi să treci pe lângă valori certe.

Şi chiar dacă nu poţi da reguli generale, contextul e cel care îţi spune cum anume trebuie să-ţi foloseşti inteligenţa, în nici un caz preferinţele tale. Mai mult, contextul îţi spune ce scopuri poţi avea la un moment dat. Pesemne că principiul acesta ar fi trebuit mai bine să se numească "principiul corespondenţei dintre context şi comportament": nu te porţi la teatru ca pe stadion, şi nu porneşti în şarje sinucigaşe atunci când situaţia nu o cere. Şi nu respingi un articol pe motiv de anonimat al autorului. Când îţi alegi un scop nepotrivit contextului sau când te porţi sfidând condiţiile contextului, vei dovedi prostie, ceea ce înseamnă că flexibilitatea e semn de deşteptăciune. Din păcate, impresia pe care o lasă acest principiu este cel de invitaţie la oportunism, la adaptare spăşită. Dar inteligenţa nu este o facultate amorală. Redactorii care

s-au lăsat îmbrobodiţi de numele sonore şi au respins articolele semnate de anonimi sunt cazuri de colaps al inteligenţei sub presiunea unei momeli psihologice. Din păcate, toţi cădem în astfel de capcane. Cu alte cuvinte, există un trafic de influenţă cotidian care nu ajunge niciodată la intensitate penală. Dar el există şi în aerul lui ne respirăm viaţa.