Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
23 Dec, 2024
Trăire, cultură şi perfecţiune formală
Întâmplarea a făcut să citesc excelentul volum de sonete al foarte tânărului autor Daniel Stuparu - Alchimice, poezii, cu o prefaţă de Radu Cernătescu, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2007 - în acelaşi timp cu manuscrisul unui roman inedit, ce urmează să-i apară la aceeaşi editură. Este vorba despre un foarte scurt roman iniţiatic, sosit cumva din rătăcirile straniului Hoffmann şi din delicatesele divinului Sadoveanu, în acelaşi timp. Un roman îmbibat de semnele realităţii simbolice, de trimiterile, aluziile şi sugestiile culturale. Şi care, în acelaşi timp, are şi poveste şi, ba chiar şi, dacă dorim, „acţiune“. Cred că foarte tânărul autor nu putea face o alegere mai bună, în aceste vremuri în care „realitatea“, în sensul cel mai tern şi chiar mai vulgar al cuvântului, pare să fi invadat literatura de ficţiune. Procesul, după puritanismul realismului socialist promovat şi al estetismului tolerat, a fost probabil necesar, doar că a devenit mai mult decât excesiv. Cred că Daniel Stuparu propune, în acel roman încă inedit, un binevenit contrapunct. Mai cred, citind acum acest volum de sonete, dar şi eseurile risipite prin reviste ori pe propriul său blog, că pentru tânărul autor, toate acestea se instituie într-un fel de program personal de „reabilitare“ a - să-i spun - „literaturii înalte“, rafinată şi intens contaminată cultural, în vremuri mai degrabă de restrişte pentru aceasta, „secetoase“, cum spunea Holderlin. Nu l-am pomenit din capriciu pe marele romantic german - este unul dintre autorii pe care Daniel Stuparu îi traduce şi comentează cu o pasiune egală cu competenţa.
Cea mai exactă afirmaţie care se poate face despre sonetele lui Daniel Stuparu este aceea că acestea sunt perfecte. Şi, când spun perfecte, nu mă refer doar la rigurozitatea versificaţiei, la impecabilul exerciţiu prozodic. Acestea ţin, desigur, şi de o virtuozitate, care se obţine prin antrenament. Mă refer, deci, şi la faptul că ele sunt foarte acroşante, dincolo de bogatul aparat de trimiteri culturale - mitologice, religioase, literare -, iar această caracteristică ţine de ceva care trece şi de virtuozitatea prozodică şi de perfecţiunea formală. Cu un cuvânt vechi, aş spune că asta ţine de talent, vizibil în modul în care tânărul autor îşi transmută trăirile - titlul volumului e cum nu se poate mai potriv - în mantia acelei perfecţiuni formale. Cum vorba multă e sărăcia omului şi n-aş vrea să devin foarte sărac!, voi cita aproape la întâmplare unul din excepţionalele sonete propuse de Daniel Stuparu: „Înghite-ntâi argintul/ La ceas de lună plină;/ Mercur, degrabă vină!/ Pătrunde-n labirintul// Iubirilor de cupru./ Sub soarele smarald/ Adaugă aur cald/ Cu glas de fier, lugubru.// Prin râs olimpian/ Cositor - nu uita - / Propteşte ş-un ciocan:// Pe umeri, sub manta,/ Mai stins din an în an/ Plumb sumbru te-o înălţa.“ (Electrum magicum). Sunt foarte curios cum va evolua mai departe poezia lui Daniel Stuparu după ce, cu câştigul de aici, va renunţa puţin, puţin de tot!, la perfecţiunea formală. Sunt cu atât mai curios, cu cât, tânăr fiind eu însumi, am trecut prin această experienţă!
.jpg)
