Trans-oamenii de mâine

Într-una din ediţiile de zilele trecute ale ziarului, la rubrica dedicată sănătăţii, s-a prezentat începutul poveştii unei inovaţii farmaceutice: neurostimulenţii sau neuroamplificatorii - pilule care stimulează activitatea funcţiilor mentale, precum şi a contextului teoretic mai larg al apariţiei unor astfel de preocupări din domeniul medical. Aşa cum menţiona şi autorul articolului, astfel de cercetări ştiinţifice sunt în spiritul unei noi viziuni asupra fiinţei umane, asupra capacităţilor şi funcţiilor acesteia, transumanismul sau H⁺. Una dintre ideile asupra căreia se atrăgea atenţia era necesitatea unei discuţii etice pe marginea reglementării consumului acestor „droguri isteţe“, pentru a vedea dacă mai există egalitate de şanse între cineva căruia i se administrează şi cineva căruia nu i se administrează un astfel de tratament sau dacă ne vom confrunta cu ceea ce am putea numi „dopaj neurologic“.

Marea tentaţie în momentul în care ne aflăm în faţa unei inovaţii tehnice sau ştiinţifice este să ne uităm direct la rezultate, pe termen scurt şi lung, să analizăm care sunt efectele secundare predictibile, dacă acestea sunt reversibile, care sunt costurile implicate de popularizarea invenţiei şi, eventual, posibilele costuri ale reducerii dezavantajelor presupuse de utilizarea la scară largă a respectivei inovaţii. O astfel de analiză şi evaluare critică a consecinţelor, dublată de una din punct de vedere etic, este, în mod cert, nu doar dezirabilă, ci şi necesară. Este un semn că cercetătorii sunt conştienţi de responsabilitatea lor pentru repercusiunile activităţii faţă de individ şi societate. Ceea ce însă pierdem din vedere când ne angajăm în această analiză a rezultatelor, furaţi fiind de avantajele reale sau aparente ale inovaţiei, este să căutăm presupoziţiile care stau la baza activităţii de cercetare, mai exact ce anume şi pentru ce motive consideră cercetătorii că este o problemă ce trebuie rezolvată în domeniul respectiv, ce motivează investiţia de resurse fizice, temporale şi financiare.

Transumanismul şi presupoziţiile lui

Deşi termenul de transumanism a fost folosit pentru a denumi o teorie despre fiinţa umană abia în anii ’80, premisele sale se regăsesc în texte filosofice şi ştiinţifice apărute încă de la începutul secolului al XX-lea, texte care vorbesc despre posibilitatea transcenderii limitelor biologice prin mijloace ştiinţifice şi tehnice. Transumanismul preia din ideile de bază ale umanismului (respectul pentru raţiune şi ştiinţă, devotamentul faţă de progresul social şi cultural etc.), însă mută discuţia din domeniul culturii în cel al biologiei. Adepţii acestui curent afirmă că este posibil şi dezirabil să îmbunătăţim condiţia fiinţei umane utilizând ştiinţa şi tehnica cu scopul de a preveni îmbătrânirea şi de a-i spori capacităţile fizice, psihologice şi intelectuale.

Această atitudine proactivă faţă de evoluţia speciei, a fiinţelor umane, are la bază o presupoziţie cel puţin discutabilă. Se spune ceva similar cu următoarea idee: din punct de vedere evoluţionist, noi, oamenii, am ajuns la capătul scării, adică ne-am maximizat capacităţile fizice, psihologice, intelectuale. Am reuşit să „supunem“ întreaga planetă, nu mai există concurenţă care să stimuleze progresul nostru din punct de vedere biologic, prin urmare, am intrat într-o perioadă de stagnare. Întrucât efectele poluării şi ale noilor boli încă nevindecabile (cancerul, leucemia etc.) încep să se resimtă asupra organismului uman la nivelul maselor, este posibil, dezirabil, chiar necesar să intervenim intens pentru a controla şi stimula propria evoluţie.

O altă presupoziţie la fel de discutabilă este că rolul tehnologiei şi al ştiinţei este acela de a elimina suferinţa din viaţa omului. Principala sursă a suferinţei este moartea, prin urmare se investeşte considerabil în programe de cercetare privind posibilităţile de prevenire a îmbătrânirii: clonare, criogenie, transplantări de organe, inginerie genetică, genetica reproducerii etc.

Din punctul de vedere al scopurilor pe care şi le propune, transumanismul este o teorie care ar trebui îmbrăţişată de toţi indivizii inteligenţi, întrucât urmăreşte îmbunăţirea calităţii vieţii. Însă, ceea ce relevă analiza presupoziţiilor sale este că avem de-a face cu o teorie materialistă care se joacă cu valori absolute, ca viaţa, care neagă posibilitatea transcendenţei sufletului. Câtă vreme nu există viaţă dincolo de moarte, câtă vreme tot ceea ce contează are loc în acest cadru spaţio-temporal, perspectiva îmbătrânirii şi a morţii devine oroarea sub auspiciile căreia vom duce o viaţă deprimată, lipsită de satisfacţii. Pentru un creştin, aceste preocupări nu au sens, nu fiindcă este indiferent la suferinţa şi moartea celorlalţi, ci fiindcă îndurarea bolii este prilej de mântuire, iar moartea - poarta spre împărăţie. Pentru un creştin este, de asemenea, lipsit de sens să ne asumăm rolul de a monitoriza şi controla evoluţia noastră, apare ca o nebunie să ne substituim lui Dumnezeu, în primul rând pentru că Duhul Sfânt lucrează în istorie, adică, dacă vrem, şi în cea biologică a omului.

Din întâlnirea cu teorii ca transumanismul, descoperim două lucruri. În primul rând, atunci când ne propunem să testăm valabilitatea unei teorii ştiinţifice sau a unui curent filosofic, a căror aplicare are repercusiuni importante asupra vieţii, trebuie să ne uităm la ceea ce se află în spatele lor, la acele principii şi acele constatări despre lume şi om care le fundamentează, şi în lumina lor să interpretăm rezultatele. Fiecare trebuie, apoi, să le evalueze din punct de vedere etic, iar în cazul creştinilor, Biserica, fiind „orânduită pentru binele credincioşilor, pentru cunoaşterea adevărurilor credinţei creştine şi pentru desăvârşirea morală a lor“ (Învăţătură de credinţă creştină ortodoxă, IMBOR, 2000), trebuie să se poziţioneze public faţă de acestea.

În al doilea rând, trăim într-o epocă a cărei viziune asupra vieţii este materialistă, relativistă şi pragmatistă, adică existenţa noastră se rezumă la ceea ce se întâmplă în lumea aceasta, ea nu este ghidată de principii universale, întrucât nu există Bine şi Adevăr, ci diverse concepţii între care ai libertatea de a alege, în final importantă fiind acţiunea, nu valoarea din spatele ei. În această eră, creştinii, pentru care Iisus Hristos este Calea, Adevărul, Viaţa, sunt anacronici.