Transfigurarea cosmosului prin transfigurarea Învierii

Katharina, "scorpia" îmblânzită din piesa omonimă a lui W. Shakespeare, de îndată ce a avut mintea limpede şi cugetul curat, a început să vadă orice fiinţă ca pe o fecioară: "Signore, să mă ierţi! Sunt amăgită,/ În dimineaţa aceasta însorită,/ De strălucirea razelor de soare,/ Orice fiinţă o fecioară-mi pare."

Aceasta poate fi o sursă de umor, având în vedere că şi un bătrân sfătos îi pare Katharinei a fi o fată frumoasă şi i se adresează ca atare, cu uimire, întrebând de unde vine această minune: "Fecioară dragă, chipu-ţi fermecat/ De când privesc la el, m-a uluit! De unde vii? Şi cinâ te-a zămislit?// Ce fericiţi s-ar cuveni să fie/ Părinţii unei fete-aşa zurlie! Şi încă mult mai mult de fericit/ Ţi-o fi, cândva, un mire mult dorit!". Nu era însă decât un bătrân ofilit, cu pielea zbârcită.

Zâmbetul dispare, cu siguranţă, dacă gândim mai adânc. Chipul realităţii apare feciorelnic în orice dimineaţă a spiritului şi orice sărbătoare ne face să zărim un alb dumnezeiesc plutind pretutindeni. Degete sfioase şi firave abia ating acest văl alb de lumină şi bucuria regăsirii într-un nou orizont, mai pur, feciorelnic, izvorăşte din inimile neprihănite.

Dar aceasta, abia după ce a fost trecută prima etapă din lunga călătorie a sufletului către lumină. Căci sufletul era precum Katharina, o femeie care trebuie îmblânzită: "Să te-mblânzesc: dintr-o afurisită,/ Să fac din tine-o soaţă potrivită,/ Şi dintr-o zgripţuroaică să te fac/ Să fii, pe veci, un înger, nu un drac."

Tema vederii unei realităţi revenite la o vârstă edenică este reluată de Ioan Alexandru într-un poem numit Autoportret: frumuseţea de la începutul lumii, bucuria plenară a existenţei, starea ontologică de nuntire, de participare permanentă la viaţa lui Hristos sunt condiţionate de curăţia trupească şi sufletească. Într-o astfel de stare, poetului Ioan Alexandru fiecare fată i se pare a fi mireasă: "De ce mă simt eu, oare, în fiecare zi/ Învins de-o bucurie aproape neînţeleasă?/ Că-n fiecare tânăr eu însumi par a fi/ Şi fiecare fată mi-o socotesc mireasă".

Starea harică, de bucurie, este trăită şi asumată conştient. Este bucuria pascală, când tot cosmosul este transfigurat şi înnoit; bucuria cea nouă, la care ne cheamă Hristos când spune: "Intră în bucuria Domnului tău!"; bucuria pe care au gustat-o magii mergând după stea; bucuria pe care Sfântul Serafim de Sarov o împărtăşea tuturor.

De ce e o bucurie "aproape ne-nţeleasă"? Pentru că este mai presus de lumea aceasta, nu seamănă cu nici o altă bucurie, nimic n-o poate face să pălească. În ea omul se simte el însuşi întreg, trăieşte o vârstă a creaţiei veşnice, adică a unei tinereţi permanente şi este în comuniune cu toţi. De aceea zice poetul: "Că-n fiecare tânăr eu însumi par a fi".

Ultimul vers: "Şi fiecare fată mi-o doresc mireasă" este explicat de teologul Costion Nicolescu: "Nimic donjuanesc aici! Pe care fată ţi-o doreşti şi ţi-o poţi socoti mireasă? Pe cea mai frumoasă, pe cea mai curată, pe cea mai blândă, pe cea mai de neatins, pe cea mai… Când ai ajuns să vezi în jurul tău o lume de mirese, eşti deja, cu adevărat, în preajma lui Dumnezeu, ai atins un statut existenţial care-ţi permite să nădăjduieşti într-un mod mai accentuat la propria-ţi mântuire!"

De fapt, întreg cosmosul este mireasă, mireasă a lui Hristos. Şi toată suflarea se bucură şi toţi nuntaşii, după cum spune Shakespeare cu umor: "Toţi cei care au fost la nuntă invitaţi,/ De nu sunt veseli, să fie spânzuraţi!"

Dar să nu uităm că viaţa spirituală are doi paşi: o pierdere şi o aflare, şi că astăzi mulţi se opresc la mijlocul drumului. Pentru unii nu mai există nici o speranţă: "Nimic, nimic nu l-ar mai putea salva". (Claudiu Komartin, Poemele cu tătuca din volumul Un anotimp în Berceni). Este vorba despre tatăl risipitor, care îi învaţă pe cei ai casei agresivitatea: "Brutalitatea lui este singurul lucru de care putem fi siguri". Spaţiul închiderii totale poate fi oriunde: o cameră dintr-un bloc, o gospodărie dintr-un sat. În gospodăria bunicilor din Chircani, Komartin se confruntă cu forţele întunericului, descrie urmele care le lasă pe trupuri: "Aşa l-am găsit într-o noapte: zăcând în noroi/ printre râturile pofticioase şi-nsângerate./ După ce scăpase cuţitul din mână, a leşinat/ copleşit de miros şi de forfota necontenită de trupuri/ iar animalele, înfometate,/ nu l-au iertat./ Până să îl ridic dintre dânşii, porcii-i înfulecaseră o ureche". Tatălui bolnav i se reproşează: "Ai fost un porcar crud şi gelos, un grădinar al nefericirii".

O pildă a fiului risipitor care nu s-a întors, ci, îmbătrânit în păcat, ne arată prin contrast cât poate fi de îngrozitoare realitatea pe care bucuria Învierii nu a sfinţit-o. Dar noi ne revendicăm fii ai luminii, fii ai Învierii.